vineri, 4 noiembrie 2011

Amintiri despre unchiul Liviu

Cu o timiditate specifica virstei,  dar si a importantei momentului, aterizam in vara anului 1959 undeva pe malul Dunarii unde se filma, cu efervescenta dar si cu voiosie, pelicula la ceea ce avea sa devina filmul Valurile Dunarii.

Ajunsesem acolo pentru ca tatal meu era consilier militar la acest film, pelicula avind subiectul plasat in plin razboi doi.

Am fost instruit de catre tata ce sa fac, ce sa nu fac si in special cit si cum sa vorbesc. Ceea ce am retinut cu mirare a fost apelativul adresabil domnului regizor si anume Unchiul Liviu.

Avea sa fie pentru mine o experinta formidabila, apropierea de acest  mare om, tacut si aproape taciturn adesea, modest,  dar care radia in jurul sau o energie complesitaoare, ce o transmitea deopotriva actorilor, masinistilor si in egala masura mie, care eram perfect novice si picat din ceruri intr-o astfel de experienta. Avea o vorba aleasa si un ton distinct pentru fiecare. Daca pentru Lazar Vrabie lucrurile erau mai simple, ei cunoscindu-se de mult, pentru Irina Petrescu, debutanta si novice in meserie, vorbele sale au fost probabil elixirul care a catalizat debutul carierei sale. Se lucra mult profitindu-se de conditiile naturale, tehnicile epocii fiind putin avansate, dar se si statea la cite o plaja sau baie in Dunare, mai ales cind lucurile pareau a fi obosit in mersul lor firesc. Atunci, unchiul Liviu se retragea discret dupa vreo tufa si se relaxa si gindea la ce mai era de facut.

Si pentru el lucrul la un film nu era ceva de rutina pentru ca pina atunci lucrase mult in domeniul scenografiei sau a regiei de teatru. Dar nu se simtea deloc acest fapt ci din contra, siguranta si decizia cu care aborda scenele ce se turnau , tradau  marele sau talent.

Nu am fost neglijat de domnia sa, primind adesea dreptul de a sta pe un scaun pliant  nu departe de locul de unde dirija marea sa orchestra.

Peste citiva ani scena s-a repetat la Padurea spinzuratilor, film ce a marcat o borna de hotar pentru filmografia romaneasca. Eran deja cu citiva ani mai mare, participarea afectiva a fost mai profunda si atentia pe care mi-a acordat-o unchiul Liviu a fost pe masura. De data aceasta protagonistii erau consacratii Gyorgy Kovacs ori Gina Patrichi, dar si mai tinerii si novicii Victor Rebenciuc sau Ana Szelles.

Intre primul eveniment si cel actual aproape ca nu se simtea ca trecuseara vreo 6 ani. Blindetea dar si fermitatea regizorului domina ca o vraja intregul platou de filmare si nu putinele ocazii cind ceva nu mergea, se sfirseau  in tonuri dojenitoare, fara urma de repros sau sarcasm gratuit(asa cum din pacate aveam sa aud si sa vad la alti regizori consacrati ai filmului romanesc). De data aceasta maestrul avea o siguranta adesea afisata si o incredere de multi considerata exagerata, privind valoarea realizarii sale. Consacrarea avea sa vina odata cu premiul pentru regie de la Cannes.

Nu de putine ori, in pauzele de filmare sau in clipele de ragaz unchiul Liviu isi facea timp si pentru mine chestionindu-ma asupra celor vazute, nu rar cerindu-mi parerea asupra  unor amanunte din cele vizionate, sfirsind citeodata cu exclamatii de genul – uite ca nu m-am gindit la asta, ori nu am observat amanuntul. Si nu o facea gratuit, o facea pentru ca pentru domnia sa, parerea oricui din platou era interesanta si poate, pertinenta sau utila.

Ultima oara l-am vazut pe Liviu Ciulei, in urma cu citiva ani(aprilie 2005),  in sala ce astazi ii poarta numele, la premiera piesei Sase personaje in cautarea unui autor de Luigi Pirandello, in traducerea  Aliciei  Georgescu si adaptarea lui Liviu Ciulei, regia si decorurile apartinindu-i aceluiasi Liviu Ciulei. Iradia in jurul sau aceeasi aura, vorbea la fel de incet dar convingator, era la fel de modest si de firesc ca in vremurile de demult cind avusesem ocazia, dar si privilegiul sa-i fiu prin preajma

Acum, la ceas de despartire nu pot spune decit un simplu La revedere Unchiule Liviu,  pentru ca pentru dumneata nu exista un adio !

Victor Gavrila Loghin

Constanta –noiembrie 2011


2 comentarii:

  1. in discutia pe care a avut-o cu roman patapievici isi caracteriza viata asa: am fost cam ocupat. am muncit mult dar mi-a facut placere. cat de simplu si de frumos.
    sa fim fericiti ca am putut vedea cateva piese regizate de acest maestru si sa ne rugam sa se odihneasca in pace.

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna seara ,
    Ma iertati ca va deranjez dar vin cu rugamintea la d-voastra sa sustineti proiectul pe care l-am inceput "Sa fim oameni...".Doresc sa puneti un banner pe blogul d-voastra.ca sa putem ajuta oameni care are nevoie de noi.http://safimoameni.blogspot.com/
    Va multumesc pentru intelegere!
    Impreuna putem schimba vieti
    Atept raspunsul d-voastra la pagina de e-mail placintavlad@yahoo.com

    RăspundețiȘtergere

Oshawa sau nu

 Nu m-am apucat de oshawa... asta asa, ca sa nu credeti despre mine ca sunt un tip consecvent si care isi tine promisiunile . Nu, nu sunt. A...