vineri, 25 noiembrie 2011

Teatrul nostru, teatrul lor

As dori sa incep acest material cu o analogie care sper ca va face putin mai multa lumina asupra evenimentelor ce vreau sa le povestesc. Vreau sa ma refer aici la un pahar cu lapte si o vaca. Dimineata cand, dupa ce trezesti, te duci la frigider, iti pui un pahar cu lapte proaspat. In lumina diminetii cu ochii inca mici te uiti la paharul plin cu un lapte alb desavarsit si simti mirosul de lapte proaspat muls cu un gust ce parca iti da o energie buna si plina de optimism pentru toata ziua. Dar mai apoi ne gandim de unde vine acel lapte. Si incepem sa ne gandim la acea vaca din sura taranului care, murdara fiind merge pe camp prin iarba, pamant si namol pentru ca apoi sa revina si sa stea din nou in acea sura total neigienica pentru a se lasa mulsa de un taran care a avut si el o zi plina si obositoare si care s-a spalat pe maini in graba pentru a putea obtine mai apoi lichidul care ne infrumuseteaza fiecare dimineata de cand suntem copii.

                Cand am inceput sa am primul contact direct cu teatrul din cealalta parte a scenei, cu publicul care aplauda in fata mea, viata mea capatase pentru prima oara un sens si un drum care nici macar nu stiam ca exista.  Am incercat si am reusit sa intru la una din cele mai bune facultati in domeniu, la Cluj Napoca. In trei zile mi-am facut bagajul si am plecat de acasa fara sa ma uit inapoi deoarece stiam ca acesta este drumul pe care vreau si trebuie sa il urmez. Am avut norocul sa lucrez cu oameni pe care inainte mi-ar fi placut macar sa ii intalnesc. Am terminat plin de entuziasm, cu un avant si o inocenta ce credeam cu nu imi pot fi furate indiferent de ce s-ar intampla. Am lucrat apoi o perioada de cativa ani la Cluj Napoca si Timisoara in proiecte care vizau promovarea tinerilor actori. Proiecte cu bataie lunga, proiecte care au avut un inceput foarte bun, promisiunile luand incet incet locul actiunilor propriu-zise. As fi vrut sa pot sa gasesc un vinovat pentru acest lucru chiar daca acel vinovat as fi fost eu. Nu mi-ar fi fost frica sa iau masurile necesare. Dar din pacate tabloul sumbru din care faceam cu totii parte era schitat pe o panza mult mai mare decat mi-as fi putut eu imagina. Nu conteaza, am mers mai departe cu totii ca o echipa unitara ce nu vroia sa renunte la pastrarea spirirtului viu pe care ar trebui sa il aiba teatrul. Am refuzat joburi in strainatate in diferite domenii, am renuntat la gandul de a pleca cand s-au redus salariile cu aproape jumatate in anumite orase, ne-am luat second job-uri fiecare pentru a ne putea sprijini cat mai mult proiectele.

Din pacate in spate era un pahar care incet ajungea la limita de sus. Singura lui supapa erau proiectele noastre. Pentru ca la un moment cineva sa ne spuna foarte frumos: “mai incolo totul va fi mai bine si ne putem ocupa si de proiectele voastre, dar deocamdata din pacate acum gata nu mai putem sa va ajutam cu absolut nimic”. Si din acel moment am fost martorul unei caderi generale ce a constat in schimbarea profesiei din partea unor colegi, indiferenta din partea altora, iar pentru unii efectiv resemnarea pentru ce va veni.

Acela a fost momentul cand trupa Drama Inc. a luat nastere si cu ajutorul asociatiei culturale SpaceTrip trei actori, un jurnalist si o violoncelista au hotarat ca unde toti au spus nu ei pot si vor sa spuna da. Astfel a luat renascut piesa “Angajare de clovn” de Matei Visniec care a fost construita de doamnele Mona Marian si Miriam Ciubus. Piesa a fost foarte bine primita atat in tara cat si in strainatate la festivalul de la Osijek, Croatia si in Statele Unite la Arizona State University in Phoenix, Arizona. Prin eforturi personale am reusit sa finantam si sa sustinem cam 80% din acest proiect pentru ca pe urma sa cerem si sa primim ajutorul Rotary Club Timisoara. A fost acel pahar cu lapte proaspat care ne-a dat aripi pentru urmatorul proiect. Din nefericire nimeni nu s-a gandit la toata munca si eforturile depuse, acea “vaca din sura”.

Drama Inc. si SpaceTrip si-a propus sa promoveze tinere valori care din pacate traiesc intr-o perioada in care, chiar daca esti bun si ai ceva de aratat, nu au oportunitatea de a arata publicului de ce sunt in stare. Tocmai de aceea urmatorul proiect va fi realizat in Cluj Napoca, trupei deja existente alaturandu-se inca doi actori. Proiectul va fi o adaptare dupa “Petrecerea” de Slawomir Mrozec, o piesa in trei personaje. Acest proiect va fi premiera nationala in limba romana. Protagonistii vor fi Camelia Curutiu, Rares Abraham si Radu Vaduva, spectacolul fiind realizat in regia lui Laszlo Vadas. Din pacate si aici au aparut cam aceleasi probleme. In primul rand de atitudine din partea anumitor oameni care parca vor sa ne descurajeze in mod constant, iar din acest motiv au aparut si cele financiare. In momentul de fata am ajuns cu un deficit de 1500 de euro, costuri de productie ale acestui spectacol. De aceea apelam la dumneavoastra, cei care inca mai cred ca se poate face teatru in Romania fara a inghiti toata subcultura care este promovata in ultima perioada, fara ne folosi vedete false si fara a face compromis dupa compromis sa ne ajute in realizarea acestui proiect, care este doar un inceput, speram, dintr-o serie lunga care va reusi sa scoata la lumina tineri actori care vor sa dea publicului tot ce au mai bun in ei.  
Acum o luna am primit un telefon de la un actor pe numele sau Radu Vaduva. Imi spunea ca e din Cluj si ca vrea sa vorbeasca cu mine. Am spus ca e ok. In trei zile era deja in Bucuresti. Ne-am intalnit si mi-a povetit cu mare dure prin ce trece el si alti colegi de-ai lui. Alta metoda de ai ajuta, eu nu stiu. Cred ca trebuie ajutati, e important pentru ei si pentru noi. Au cerut sprijin tuturor. Din pacate nu prea au gasit intelegere. Imi dau seama ca oamenii cer bani pentru alti oameni saraci, bolnavi .... Nu stiu daca scrisoarea asta v-a emotionat , pe mine da. Stiu cat de greu e la inceput, toti ne amintim...cred. Guvernul nu sprijina trupele independete, nu sprijina el sanatate, pensionarii ...ce sa le mai ceri si pentru arta...Copii astia au spus ca mai au putere putina, au treminat de 6 ani facultate, au facut un pariu cu ei....daca il pierd, pleaca din tara. Ca ei sunt mii. Eu ii stiu pe ei,  au strigat dupa ajutor..Nu mi se pare nimic rusinos in asta.
 Repetitiile au inceput am sa va arat si poze, maine. Haideti sa-i ajutam sa aiba un spectacol frumos.

Datele lor sunt astea:


Asociatia Culturala Spacetrip

CUI 18033370
Adresa. Str.Teiului, nr.7/1, sc.A, ap.12

Timisoara

Cont IBAN: RO23BTRL03601205N66286XX

La Banca Transilvania

miercuri, 16 noiembrie 2011

Grand Hotel Italia

regia rodi contenescu

Bucureşti strict secret

 
Teatrul Odeon în parteneriat cu Fundaţia Orient Expres anunţă debutul unei serii de evenimente teatrale cu titlul Bucureşti strict secret. Primul episod al seriei se referă la Misterul Sebastian şi va fi prezentat vineri 18 şi luni, 28 noiembrie 2011, ora 20.00, la Sala Studio.

Spectacol-document în regia lui Felix Alexa, pe scenariul lui Stelian Tănase, cu participarea lui Radu Beligan, a Rodicăi Mandache şi a lui Marius Manole.

Premiera piesei Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian a avut loc într-o clipă tragică a istoriei româneşti. Armata roşie se apropia... O trupă de teatru şi-a luat riscuri enorme, adică pedeapsa cu închisoarea şi deportarea în Transnistria, ca să joace o piesă de teatru excepţională. Secretul s-a păstrat, cu toate că serviciile speciale german şi român au încercat să afle cine se ascunde pe afiş sub un nume fals. Autorul purta un stigmat în acele vremuri: era evreu.

Al doilea act al acestei drame are loc un an mai târziu, când Mihail Sebastian este călcat de o maşină. A fost asasinat? Dacă da, de către cine? Cine are interes să ucidă un scriitor? Dacă ne gândim că Bucureştiul era ocupat de Armata Roşie şi bolşevicii se pregăteau să preia puterea, poate avem un indiciu. Incomoda Mihail Sebastian pe cineva? Fusese implicat în lovitura de la 23 august? Dar dacă a fost pur şi simplu un accident?

Scenariul spectacolului îmbină elemente de televiziune, mărturii, muzică, documente de epocă, şi recreează prin flash-back-uri spiritul unei istorii secrete şi zbuciumate a unui Bucureşti uitat, dar pe care îl dorim viu în memoria noastră.

Durata spectacolului: 1h 20 min

Preţul biletelor: 21,20 lei

marți, 15 noiembrie 2011

La inaltime

Mie imi plac foarte tare. Sper sa va placa si voua. Si va asteptam pe 9 decembrie la Otopeni sa fim la  inaltime!!!!!! Revin  cu  detalii...

vineri, 4 noiembrie 2011

Amintiri despre unchiul Liviu

Cu o timiditate specifica virstei,  dar si a importantei momentului, aterizam in vara anului 1959 undeva pe malul Dunarii unde se filma, cu efervescenta dar si cu voiosie, pelicula la ceea ce avea sa devina filmul Valurile Dunarii.

Ajunsesem acolo pentru ca tatal meu era consilier militar la acest film, pelicula avind subiectul plasat in plin razboi doi.

Am fost instruit de catre tata ce sa fac, ce sa nu fac si in special cit si cum sa vorbesc. Ceea ce am retinut cu mirare a fost apelativul adresabil domnului regizor si anume Unchiul Liviu.

Avea sa fie pentru mine o experinta formidabila, apropierea de acest  mare om, tacut si aproape taciturn adesea, modest,  dar care radia in jurul sau o energie complesitaoare, ce o transmitea deopotriva actorilor, masinistilor si in egala masura mie, care eram perfect novice si picat din ceruri intr-o astfel de experienta. Avea o vorba aleasa si un ton distinct pentru fiecare. Daca pentru Lazar Vrabie lucrurile erau mai simple, ei cunoscindu-se de mult, pentru Irina Petrescu, debutanta si novice in meserie, vorbele sale au fost probabil elixirul care a catalizat debutul carierei sale. Se lucra mult profitindu-se de conditiile naturale, tehnicile epocii fiind putin avansate, dar se si statea la cite o plaja sau baie in Dunare, mai ales cind lucurile pareau a fi obosit in mersul lor firesc. Atunci, unchiul Liviu se retragea discret dupa vreo tufa si se relaxa si gindea la ce mai era de facut.

Si pentru el lucrul la un film nu era ceva de rutina pentru ca pina atunci lucrase mult in domeniul scenografiei sau a regiei de teatru. Dar nu se simtea deloc acest fapt ci din contra, siguranta si decizia cu care aborda scenele ce se turnau , tradau  marele sau talent.

Nu am fost neglijat de domnia sa, primind adesea dreptul de a sta pe un scaun pliant  nu departe de locul de unde dirija marea sa orchestra.

Peste citiva ani scena s-a repetat la Padurea spinzuratilor, film ce a marcat o borna de hotar pentru filmografia romaneasca. Eran deja cu citiva ani mai mare, participarea afectiva a fost mai profunda si atentia pe care mi-a acordat-o unchiul Liviu a fost pe masura. De data aceasta protagonistii erau consacratii Gyorgy Kovacs ori Gina Patrichi, dar si mai tinerii si novicii Victor Rebenciuc sau Ana Szelles.

Intre primul eveniment si cel actual aproape ca nu se simtea ca trecuseara vreo 6 ani. Blindetea dar si fermitatea regizorului domina ca o vraja intregul platou de filmare si nu putinele ocazii cind ceva nu mergea, se sfirseau  in tonuri dojenitoare, fara urma de repros sau sarcasm gratuit(asa cum din pacate aveam sa aud si sa vad la alti regizori consacrati ai filmului romanesc). De data aceasta maestrul avea o siguranta adesea afisata si o incredere de multi considerata exagerata, privind valoarea realizarii sale. Consacrarea avea sa vina odata cu premiul pentru regie de la Cannes.

Nu de putine ori, in pauzele de filmare sau in clipele de ragaz unchiul Liviu isi facea timp si pentru mine chestionindu-ma asupra celor vazute, nu rar cerindu-mi parerea asupra  unor amanunte din cele vizionate, sfirsind citeodata cu exclamatii de genul – uite ca nu m-am gindit la asta, ori nu am observat amanuntul. Si nu o facea gratuit, o facea pentru ca pentru domnia sa, parerea oricui din platou era interesanta si poate, pertinenta sau utila.

Ultima oara l-am vazut pe Liviu Ciulei, in urma cu citiva ani(aprilie 2005),  in sala ce astazi ii poarta numele, la premiera piesei Sase personaje in cautarea unui autor de Luigi Pirandello, in traducerea  Aliciei  Georgescu si adaptarea lui Liviu Ciulei, regia si decorurile apartinindu-i aceluiasi Liviu Ciulei. Iradia in jurul sau aceeasi aura, vorbea la fel de incet dar convingator, era la fel de modest si de firesc ca in vremurile de demult cind avusesem ocazia, dar si privilegiul sa-i fiu prin preajma

Acum, la ceas de despartire nu pot spune decit un simplu La revedere Unchiule Liviu,  pentru ca pentru dumneata nu exista un adio !

Victor Gavrila Loghin

Constanta –noiembrie 2011


Oshawa sau nu

 Nu m-am apucat de oshawa... asta asa, ca sa nu credeti despre mine ca sunt un tip consecvent si care isi tine promisiunile . Nu, nu sunt. A...