Scrisoare deschisă către absolventul de teatru dezamăgit

Scrisoare deschisă către absolventul de teatru dezamăgit (şi care nu cumpără un bilet RATB ori unul CFR să ajungă-n Bucureşti imediat după licenţă.)

Dragul meu,

Poate că nu mă îmbrac cu stil. Poate că nu e bine că nu am o pereche de pantofi cu toc. Poate mă pierd în Bucureşti şi fac ochii mari în faţa taximetriştilor. Poate dau „Bună seara” cu jumătate de gură sau uneori vorbesc prea tare. Poate încă nu ştiu când trebuie să folosesc doar jumătate de gură şi când să vorbesc tare. Poate că nu ştiu să reacţionez într-un milion de situaţii. Poate îmi pare rău că ai mei investesc 3-5 ani într-un şomer. Poate m-am săturat să fiu întrebată când apar la televizor şi de ce nu prind şi eu vreo reclamă la dero gen…

Poate că nu-mi stă bine cu părul prins aşa. Poate maieul ăla maro din poze e prea decolorat şi îmi pune în evidenţa burta mea de neiertat. Poate pantalonii gri i-am luat dintr-un maldăr de haine second hand dintr-o baie turcească. Poate fresh-ul de portocale a fost prea acru, iar scaunul n-a căzut. Poate preşul (meu, nu ăla al lui Băieşu) avea prea mult păr de pisică pe el. Poate nu trebuia să intru prin faţa juriului şi nici să dau bună seara…



foto Oana Hodade



Poate că plec capul prea des. Poate că nu ştiu ce e normal. Poate că nu ştiu ce să fac. Poate confuzia mea „o confund” cu depresia. Poate mă lamentez fără să ştiu, fără să vreau. Poate nu prind nimic acum. Poate nu alerg îndeajuns. Poate vorbesc prea puţin despre teatru. Poate cred. Poate analizez, sau cine ştie, poate chiar mă reprofilez.

foto Oana  Hodade

Dar eu, dragă absolventule dezamăgit, am fost la Gala Hop. Şi am stat la hotel. Şi m-au trezit Marea şi Andreea. Am mâncat pentru cinci zile ca un om normal (adică de trei ori pe zi). Mi-am căutat sensuri şi contexte la Atelier la Fieroiu. Am dat nas în nas cu o parte din cei de vărsta mea de la Cluj şi m-am bucurat de puţinul răsărit cu Vlad. L-am privit pe Afrim şi e adevărat ce se zice, îşi ţine capul într-o parte, din unghiul ăla vede el bine. Am vorbit cu Manole, şi e adevărat ce se zice, vorbeşte cu toată lumea, pentru că îi place. Am ascultat-o pe Andreea şi nu-i adevărat ce credeam. Acum ştiu de ce e prietena Biancăi. Am întâlnit oameni din aproape toate universităţile de teatru din ţară. Am văzut oameni pe scenă în fiecare seară. Am comentat, am tăcut, am strigat cât m-a ţinut gura. Am râs, am aplaudat, am avut în colţul ochiului o picătură de ceva care nu vroia să cadă. Invitaţi, oameni mari, prea mari pentru mine, concurenţi, de anul acesta, de anul trecut, de acum doi ani…. Mi-am pus în funcţiune tot ce se relaxase în mine după licenţă. Am învăţat din greşelile mele, ale altora…Mi-a bătut inima tare şi m-am mirat. Absolventule dezamăgit, toate astea le-am avut pentru că după licenţă, am luat trenul 7 ore şi m-am pierdut în Gara de Nord. Preselecţia din iulie s-a întâmplat. Concursul din toamnă s-a întâmplat. Iar eu, am mers cu trenul 10 ore din Mangalia până în Iaşi cu gândul că nu m-aş fi iertat dacă nu mergeam la preselecţie.



foto Oana Hodade



Gala Hop e un mare Hop, chiar dacă nu mă crezi. E ca şi cum sari gardul şi găseşti o sumedenie de curţi care se lasă privite de tine, te lasă să intri, să pui mâna zdravăn pe brazdele lor, să rupi frunzele de ceapă verde şi să le mănânci. Dacă nu-ţi pui pantalonii comozi şi tricoul cel mai bun hotărât să sari gardul, n-ai să ştii niciodată cum e. Mare vorbă: Nimic nu se iartă! Nimic nu-i mai bun după un spectacol decât următorul spectacol, nimic nu-i mai bun după ce te trezeşti decât să te speli pe dinţi, nimic nu-i mai bun după plajă decât somnul, nimic nu-i mai bun după licenţă decât gala Hop.

Sincer,

Bianca Ioan.

Premiul publicului si premiul Timica.