joi, 8 septembrie 2011

Merg inainte,pentru ca inainte mi-era mai bine

DOAR O POVESTE

A fost odată, ca a doua oară, dar altfel în 2011, că de n-ar fi, nu aş mai vorbi degeaba, o Gală Hop. Şi această Gală Hop, a avut loc nu peste mări şi ţări, ci la Mangalia, la malul Mării Negre. În acest ţinut au venit Crai, Regi şi Regine din Sudul, din Nordul şi din Centrul ţării, oameni cu avuţii acumulate în timp, cu supuşi, dar şi ei supuşi altora de le administrează tărâmurile, nouă prinţi şi douăzeci şi cinci de prinţese, care mai de care mai bogat în emoţii, în visuri, în speranţe şi în aşteptări, soli cu mesaje diferite, scrise însă de aceeaşi mână – Teatrul. 

Şi s-au adunat aceşti oameni de vază, ca să vază flori în vază. De obicei, în toate basmele, există un conflict, şi este prezentă cifra 3. În această poveste nu există un conflict global, pentru că fiecare avea conflict în mesajul său, sau îl purta crunt cu sine însuşi, şi acestea se manifestau în acţiunea paşnică de punere a florilor în vază, în lumina unor stele mobile, după cum se alineaseră înainte (în funcţie de doleanţe).
Craii, Regii şi Reginele stăteau cuminţi, urmăreau ritualul prinţilor şi al prinţeselor şi încercau să le decripteze mesajele de prin flori.  Patru seri la rând s-au concentrat relaxat, bucurându-se în Castelul de Cultură de dăruirea cu emoţie a florilor-mesaje ale prinţilor şi ale prinţeselor, iar în final, la Bal, s-au veselit cu toţii, formând un mare buchet.
Am fost şi eu, Ciuboţica-Cucului, la acest Bal, şi aşa cum se întâmplă numai în poveşti, am fost printre cei investiti în Ordinul Actorilor Ce Au Primit Apă La Rădăcină, şi m-am bucurat şi speriat în aceeaşi măsură. Până în seara Balului eram liniştită şi fericită pentru tot ce câştigasem cu mine, luasem o gură de fân şi rumegam la ea pentru viitor, iar în momentul investirii m-am înnecat cu câteva paie, încercând să vorbesc cu gura plină.
O astfel de investire înseamnă şi responsabilitate, pentru că Tărâmul Fermecat al Teatrului este precum nisipul mişcător, iar munca nu încetează niciodată, ba trebuie să sporească vioi precum horele din Moldova, de pe la nunţi.
E multă vreme de atunci, mă dor şi acum obrajii de la zâmbet, dar întoarsă la mine în cutia de chibrit, mă întreb dacă am visat şi nu-mi răspund. Deretic prin mine.
Şi-am încălecat pe-o mătură şi v-am spus o poveste cu final fericit, dar cât se poate de deschis.


Text Diana Croitoru




Ea este Diana Croitoru (Premiul Ștefan Iordache la Gala Hop. Marele premiu). O puteti vedea duminica in Piata Enescu incepand cu ora 18.30

Un comentariu:

  1. O relatare scrisa cu modestie, creativitate si de ce nu , cu sensibilitate. Nici nu ma mira ca Diana a luat marele premiu. E frumos ca a ales sa-si impartaseasca experienta sub forma unei povesti. Stefana

    RăspundețiȘtergere

Oshawa sau nu

 Nu m-am apucat de oshawa... asta asa, ca sa nu credeti despre mine ca sunt un tip consecvent si care isi tine promisiunile . Nu, nu sunt. A...