marți, 30 august 2011

24 de ore


               Mi-era cald si parca nici nu mai aveam chef dupa „The Tree of Life” sa vad alt film. Nici pe acela n-am apucat sa-l cuprind, nici in minte, nici in suflet, nici chiar in memorie, (si poate un astfel de film nu poate fi cuprins, chiar asa ... oricand, oricum), si il vazusem printre pupaturile zgomotase si lipicioase ale iubaretilor din fata mea, tigarile aprinse ale fumatorilor care cereau mereu cate-o tigara de la altcineva, sau un foc, sau altceva si acompaniata de infometatii care rontaiau linsititi niste snacks-uri cu aroma falsa de chilli pe fundalul sonor al Simfoniei no. 4 in E minor de Brahms. Coloana sonora, ah!, coloana sonora. Am reascultat-o de dimineata, thanks Google, thanks Brahms, Berlioz, Bach, Schumann, Thanks God!, (nu, NU in ordinea asta, aoleo!), gandindu-ma cat de misto se face Brad Pitt de cand imbatraneste si se urateste. Iar Sean Penn, ah, Sean Penn ... de el nu va mai spun pentru ca el ramane al meu, sa nu va stea prea mult gandul la el, ca nu e voie. Si ma minunam cu voce tare cum a venit el din Haiti, din iadul de acolo, unde a facut voluntariat, si s-a aratat de trei ori in filmul asta, si o fata m-a auzit si mi-a soptit la ureche ca s-a despartit si de Scarlet. Yes! mi-am zis in sinea mea, de parca ...

             Asa ca, mergeam la film, alt film, parcasem masina mai departe ca sa mai merg si eu pe jos, (cate tertipuri trebuie sa inveti in viata!), transpiram si ma gandeam ca ma tin doar de-o promisiune, ca n-am chef, ca de ce?, ce poate sa-mi spuna Nuri Bilge Ceylan peste Terence Malick? Uzak / Distant / Departe – nu stiam nimic de filmul asta, dar mai bine, poate asa ma surprinde cu ceva. Si 110 minute m-am minunat cum doi barbati urati, dar urati frate, si sleampeti si nerasi, unul cu o punga vizibila de grasime pe o pleoapa, altul, al’ tanar, cu o umflatura dubioasa pe o tampla, si un regizor care n-are mijloacele materiale a lu’ Terence (ca doar si-a filmat filmul in propriul apartament, in propria masina, s.a.m.d.) imi spuneau simplu si genial povestea universala a omului, a apropierii, a cunoasterii, a vietii asa cum e, a intalnirii dintre oameni, atat de grea, ATAT de grea, atat de aproape, atat de departe. Si al mai batran, (actor neprofesionist) la vreo 40 asa, avea o privire, avea o privire, avea o privire ... Avea O Privire, DA!

*
Top that if you can!
Nury Bilge Ceylan

*

             Am plecat cu sufletul plin, din nou, gandindu-ma la ochii negri, privirea aia, of, si fata negricioasa si nerasa a turcului ramas sa priveasca malul Bosforului (sa se uite si la mine cineva asa, va rog!) si mi-am adus aminte brusc ca ziua mea nu s-a incheiat. Si m-a cuprins asa, un fel de panica. Mainile mi s-au ridicat singure in aer, s-au prins de propriul meu par si au inceput sa-l faca carlionti. Repede-repede-uite-asa. Teatru, aoleo, teatru! Mai e si teatru in seara asta. Prietena mea N. facuse rezervare la Godot, si mai trebuia sa vad o piesa de teatru. Dar ce piesa de teatru? Cum sa-mi amintesc printre Terence Malick, Nuri Bilge Ceylan, Sean Penn si turcul ala neras, pe care l-am lasat pe-o banca cam paraginita, privind apa cam cenusie a marii nelinistite, ce piesa o sa vad eu in seara asta? Dar de ce mi-am facut un program asa de complicat? Dar cate poate omul sa sufere intr-o zi? Hai, o zi si-o noapte, caci The Tree of Life s-a intamplat cu o seara inainte. Doamnee, sa vezi ca n-o sa-mi placaaa! Cum sa-mi mai place ceva dupa Uzak / Distant / Departe? Da-i si smiorcaie-te. In gand, fireste. Dar ce piesa o fi?

*
         Nu mi-am adus aminte. Iar la Godot m-am luat cu una, cu alta, caci amica mea N. mi-a aratat pozele din Burkina Faso, de unde tocmai venise, unde crocodilii sunt sfinti – pe bune! - si nu musca pe nimeni, si ea si-a facut poze cu ei, si ei chiar pareau blanzi, si totul parea ireal, dar era real, caci ea nu minte si mai erau si pozele si toate alea, si ca sa ma ajute sa cred SI in Asta mi-a facut cadou o cutiuta cu unt de karite (sau de shea? N-am inteles), cu care m-am dat imediat pe buze sa vad ce se intampla. Apoi m-am salutat cu unii si cu altii, am trimis bezele cu aroma de karite (sau de Shea?) si am primit altele inapoi cu gust de bere, nu mai stiu cate si nici sigur-sigur cui, am comandat o Pina Colada (parca? Parca.) m-am mutat de la o masa la alta si, taman inainte sa se stinga lumina, tipa din stanga mea mi-a zis ca piesa se numeste „Sta sa ploua”, e scrisa de Lia Bugnar si mai joaca si Marius Manole in ea.

*
Hait!

*

pe Marius asta il si cunosc.

*

         M-am uitat in sus si nu l-am vazut pe Dumnezeul lui Terence Malick, care cateodata nu-ti da nimic, ba chiar iti ia tot si alteori iti da mai mult decat ceri. Nu m-am prins cum face asta, si cand, si de ce, dar se pare ca asa e. Am vazut doar candelabrul foarte frumos al salii, si, pentru o clipa mi s-a parut ca se sparge in mii de bucati, care cad toate inspe mine, incet, cinematografic, ca-n filmele holywoodiene. Ca-n Matrix, sau nu stiu, unde am mai vazut asa ceva? In Harry Potter? Poate. Si toate o sa ma strapunga, nu stiu nici eu de ce. Poate pentru ca vreau prea multe. Acum nu ca m-as simti obligata sa-mi placa toate lucrurile facute de cei pe care-i cunosc, dar e o senzatie acolo inexplicabila de asteptare, astept sa se Intample ceva, si daca nu se Intampla am senzatia ca mor, si, dupa filmele vazute inainte emotia asta devenise acuta ca un atac de cord.

*

Ieri, Cineva a fost generos cu mine. Maybe God. Perhaps. Pe la finalul piesei, si eu, ca toate fetele din sala, ne uitam la MM si oftam in sufletel ca nu ne iubeste nimeni si pe noi asa cum o iubea el (actorul si personajul) pe fata din piesa. „Hai te rog, treci si pe langa noi, asa incordat de emotie si coplesit de iubire! Adica treci si prin noi! Sa simtim si noi, o data, asa ceva. Te rugam” – auzeam clar un cor un capul meu, format din glasurile celor din jur, si parca si glasul meu se amesteca printre ele. Dar nu, nu-s eu asa de, asa de ... Si iar: „vrem si noi sa planga cineva pentru noi si sa vrea sa ne inteleaga si sa vrea sa rupa zidul pe care naiba stie de ce il facem”.... Si cand nu era asta erau fetele de pe scena (Lia, Maria, Antoaneta), ah fetele, ne-au transmis de toate, energii pozitive, si speranta, si voiosie, si, si, si ...

*

        Cateodata Dumnezeu e generos. Si totul iti merge din plin. Si primesti daruri peste daruri. Si zilele se numara in minuni. Si peste toate tragi concluzia ca iti trebuie o doza mare de sensibilitate, de generozitate, de bunatate chiar, de bunavointa ca sa vezi toate lucrurile astea si sa le dai altcuiva. Altora. Sa le impartasesti. Toate Astea sunt calitatile rare si nepretuite azi. Cele pe care le cautam si le gasim rar. Cele care ne lipsesc acut. Cele care te imbogatesc ... si singurele care conteaza.

*

        Si acum chiar va las, caci am nespus de multe lucruri de aranjat in sertare, de filtrat, rememorat, de cugetat, de simtit, de aflat, de respirat

                                                                                                                text : Laura Ilica

luni, 29 august 2011

Despre prietenie

       Trebuie sa stabilim un lucru. Nu sunt un tip care-si face prieteni cu usurinta. De fapt ca sa fiu cinstit, sunt extrem de comunicativ, intru usor in vorba cu oamenii, ma apropii de ei, dar mai apoi nu sunt genul care sa stiu sa intretin prietenii. Sunt unii care au vocatia prieteniei, ei asta fac, cu asta se ocupa in viata lor. Sunt iubitori, calzi, sinceri (ma rog), deschisi, au timp mereu pentru altii. Isi fac prieteni te miri unde si cand. Incep sa se viziteze, isi dau telefoane de 5 ori pe zi. Se imprietenesc cu prietenii prietenilor lor. Au de vorbit cate ceva si atunci cand n-au ce. Eu sunt fascinat de oamenii astia, ii admir din tot sufletul.
       Am suferit intotdeauna ca nu am putut fi ca ei. Am incercat, sa nu credeti ca nu. La inceput am tot dat vina pe meserie, ca din cauza oboselii prea mari nu reusesc sa fac tot ce ar trebui sa faca un bun prieten. Apoi m-am gandit ca nu-mi dau destul silinta. Si o perioada am tot incercat sa merg pe la oameni in vizita, sa stau la telefon cate 3-4 ore, vorbind numai aberatii si aiureli. Ma tot prefaceam ca inteleg pe toata lumea si ca sunt deschis. Invatasem chiar sa spun ca abia astept sa ne vedem, desi stiam ca asta va fi un mare chin. Nu pentru ca persoana ar fi greu de suportat, cei mai multi dintre ei erau chiar oameni foarte faini, ci pentru ca pentru mine sa ies din casa cand nu am chef, e cumplit.

        Dupa vreo luna de astfel de initiative eram terminat. Nu mai intelegeam nimic. O groaza de oameni, de povesti, de telefoane, intalniri peste intalniri, semana mai mult cu o afacere, devenisem un birou ambulant, eram propria mea secretara. Incepusem sa-i si incurc intre ei. Nu mai stiam cu cine am vorbit , ce am povestit si de unde trebuie sa reiau firul prieteniei nostre. Aveam cosmaruri noaptea. Stiam ca maine am stabilite 2-3 intalniri carora trebuia sa le fac fata, sa fiu deschis, dragut, intelegator....Mult, mult prea mult pentru mine. Asa ca am renuntat la maretul meu proiect de a invata sa fiu un prieten bun. De renuntat, am renuntat , dar au venit mustrarile de constiinta. Ca nu pot sa fiu si eu in rand cu lumea, ca sunt actor si habar n-am sa ma apropii de oameni, ca o sa stau si o sa mor singur intr-o casa mica si intunecata, ma rog tot felul de ganduri sinistre imi treceau prin cap.

        M-am cam chinuit o vreme, am mai intrebat si eu in stanga si in dreapta ce si cum cu prieteniile. La cum sunt oamenii de diferiti, va dati seama cate variante de raspunsuri am primit. Dar nici una nu mi se potrivea. Asa ca pana la urma am inteles asa. Nu e nevoie sa-ti faci prieteni fortat. Unii oameni iti tranziteaza viata si atat. Poate ca nici ei nu vor sa ramana prea mult cu tine. Masca de bun prieten o poti purta o luna, un an pana cand trebuie s-o dai jos, si atunci....?

       Am inteles ca pentru mine prietenia nu inseamna sa te vezi cu omul in fiecare zi, dar atunci cand te intalnesti dupa mult timp sa para ca ati vorbit in fiecare zi la telefon. Nu trebuie sa fie ceva fortat. Si daca nu ai chef sa vorbesti intr-o zi, nu-i nici un bai, mai sunt zile. Daca ma intrebi de trei ori pe zi ce mai fac? n-am ce sa raspund. E ca si cum as da un interviu.

     Am vrut sa va scriu despre altceva. Despre prietenia care se leaga intre actori pe scena. Dar despre asta altadata.

duminică, 28 august 2011

Promisiuni...:))

       Ce-mi mai plac promisinile si angajamentele facute seara, inainte de a te baga in pat. De maine dimineata nu mai fumez, de maine tin cura, nu mai beau, am sa fiu mai serios, am sa muncesc mai mult....Adormi fericit cu imaginea ta  perfecta si cu bucuria in suflet ca de maine vei fi un alt om.
       Din nefericire vine dimineata si te trezesti la o cafea cu tigara in mana, si vag iti mai amintesti de tine, si de promisiunile facute aseara. Tu , cel de aseara, ai fost inlocuit cu altcineva care are cu totul alte repere. De ce trebuie sa ma las tocmai azi? Incep sa apara scuzele. Astazi am spectacol. Nu poti face schimbari radicale intr-o zi ca asta. Sau mai penibil: astazi e foarte cald, ma apuc de maine, poate se mai racoreste. Si atunci incepi sa faci tot ce ti-ai propus ca nu vei mai face. Fumezi de trei ori mai mult, ca doar de maine te lasi, maninci enorm, pierzi timpul.....Si uite asa mai trece o zi din viata ta si tu nu ai schimbat nimic.
 
       In fiecare vara imi fac acelasi promisuni. Ca la anul pe timpul asta voi fi altfel, mult mai bine decat sunt acum. Trece anul , vine vara si eu sunt fix in acelasi punct. Nimic nu s-a schimbat. Toate problemele au devenit din ce in ce mai grave. Si nu inteleg unde gresesc. Sunt construit gresit :))). Adevarul e ca singurul loc in care am putut sa-mi tin promisiunile a fost teatrul. In rest, pic de vointa n-am.

Povestea asta nu e despre mine. :)). E in general...

sâmbătă, 27 august 2011

Emotiile unui actor

     Aseara la spectacolul Pusei Darie am avut emotii mai mari ca ale ei. Probabil ca nu ma credeti. Adevarul e ca nici eu nu am crezut ca o sa mi se intample asa. Nici macar nu am putut sta in sala. Am plecat si m-am intors la final, cand deja toata lumea se relaxase si nu mai plutea in aer tensiunea.
  
     De fapt inainte de un spectacol un actor, sau unii actori, isi doresc sa fie in cu totul alta parte decat in sala de teatru. Ar vrea sa aiba cu totul alta meserie.  Numai sa nu trebuiasca sa faca pasul acela din culise in scena. Momentele de dinainte de spectacol sunt mai grele decat spectacolul in sine. Ai vrea sa fugi, ti se pare ca nu mai stii nimic din ce ai de facut. Timpul de repetitii ti se pare ca a fost foarte scurt si nu ai avut timp sa-ti faci rolul. Ti-ar mai fi trebuit macar 3 zile. Hai nu 3, macar 2.

          Cu 30 de minute inaintea inceperii spectacolului ai senzatia ca toate bolile pamantului, le ai tu. Te lasa vocea( parca esti putin ragusit), ti se usuca gura, inima iti bate in cap, iti ard urechile, iti transpira mainile, nu mai reusesti sa respiri normal. Si incepi sa iei Supradin, magneziu, calciu, pastile pentru gat, ceai, cafea, ciocalata pentru energie, toate prostiile.Doar,doar te mai linistesti putin.

          In culise actorii au diferite metode de a se aduna.Unii sunt tacuti si nu vorbesc cu nimeni, altii repeta textul la nesfarsit, altii fac textul cu sufleorul, altii vorbesc incontinuu...Dar cu 5 minunte inainte se lasa tacere in culise. Tensiunea creste, picioarele tremura, se aude deja publicul cum asteapta, se dau ultimele anunturi pe sala, tu vrei sa fugi acasa si sa te ascuzi....numai ca dintr-o data luminile se sting si tu trebuie sa faci marele pas. Pasul care te desparte de lume reala si te arunca intr-o alta realitate. Si nu stiu cum, emotiile dispar si incepe sa-ti placa sa fii acolo. Si incepi sa te joci de-a cineva.

         Cele doua ore de spectacol trec pe nesimtite. Vin aplauzele de final, te intorci in cabina si te bucuri ca ai scapat cu viata si de data asta. Daca spectacolul a fost bun, ai o energie fantastica. Nu mai ai nici gatul uscat, nici tahicardie. Te simti perfect. Daca spectacolul a fost prost, e tare rau. Vrei sa intri in pamant, sa nu te mai vada nimeni niciodata. Vrei sa te lasi de teatru

    Aseara desi eram in sala, am avut aceleasi emotii ca atunci cand joc eu. Diferenta e ca atunci cand joci poti controla lucrurile, din sala nu prea poti facea asta.

Cam asta e....

       

vineri, 26 august 2011

Noutati despre Gabi si domnul Nicu (ajutati-ma sa-i ajut)

         Dupa o perioda cu foarte multe plecari din Bucuresti, am gasit timp sa ma reintalnesc cu Gabi si unchiul lui. Am fost la ei acasa, pentru ca acum au si o casa. Un apartament in Vitan cu trei camere. Prin bunavointa unor prieteni au putut locui acolo trei saptamani. I-am gasit linistiti, Gabi era cu caietul in mana si facea lectiile, iar unchiul tocmai se pregatea sa faca o ciorba .
            
         - Tine mai mult, mi-a spus. Mazelurile le mananci ca pe seminte, se duc repede.

      Am stat si am povestit cu ei. Au avut saptamani foarte incarcate. Au lucrat pentru un depozit unde cineva adună si are grijă de căinii comunitari. Au facut curat, au carat apa, au dus catei la doctor, au dat de mancare....Nu le-a spus nimeni ce sa faca. Toate aceste lucruri le-au facut pentru ca au vrut ei.

         -Daca avem unde, lucram cu placere.

     Am fost cu totii emotionati cand, aflati in noua lor casa , nu au mancat nimic o zi intreaga, desi frigiderul era plin, pe motiv ca nu era mancarea lor.
    M-am gandit atunci ca nu intamplator m-am intalnit cu ei. Recunosc ca mi-a fost frica, nu stiam cine sunt si ce obiceiuri au. I-am simtit foarte calzi si foarte cinstiti. M-am gandit ca aparentele pot insela. Mi-au demonstrat apoi de nenumarate ori ca asa sunt ei, ca nu a fost o facatura. Ne-am imprietenit si acum incercam sa facem mai multe . E foarte greu. Legile din Romania sunt crunte. Chiar daca vrei sa ajuti pe cineva, in Romania ti se pun bete in roate :))

        Gabi trebuie inscris la scoala in clasa a saptea. Sincer, nu cred ca e pregatit . Are 14 ani si 35 de kg. Dar de undeva trebuie sa inceapa. Altfel nu va reusi sa faca nimic. E foarte fericit ca unul dintre prietenii nostri au inceput sa-i predea. Are caiet de teme. Nu vrea sa ajunga din nou in strada. Domnul Nicu are diabet. Ii trebuie tratament .

           - La farmacie nu se mai elibereaza medicamente pentru diabet. Eu nu am medic de famile. Nu am nici buletin. Am certificat de nastere. Nu imi da nimeni medicamente, nici chiar daca as avea bani.
Cand depun efort, cum am facut zille astea, mi se face tare rau. Daca as avea pastile as putea munci mai mult. Stiu ca nu prea am voie sa mananc paine si cartofi. Ma lupt si eu cu boala cum pot.

     Acum probleme sunt multe. Gabi trebuie inscris la scoala. Actele sunt acasa la mama lui. Am spus ca ma duc sa le iau eu. Dar m-a avertizat ca tatal lui vitreg, din cauza caruia a fugit de acasa , s-ar putea sa nu se bucure, si sa-mi traga si o mama de bataie. In cateva zile vor trebui mutati din apartament si deocamdata nu prea avem unde sa-i ducem. Avem tot ce ne trebuie pat, asternuturi, haine, nu avem insa casa, sau o dependinta. Pe domnul Nicu s-ar putea sa-l angajeze la Opereta, ca recuziter. Ce bine ar fi !
Inca nu avem un raspuns ferm. Asteptam.
 Putem plati si o chirie.

Daca aveti idei, propuneri, sugestii va rog sa ne scrieti. Ne ajutati sa le facem viata mai usora.

Povestea lor o puteti citi aici

P.S Multumesc Anei Gavrilescu si familiei ei pentru sprijinul si daruirea cu care s-au implicat in cest demers. Jos palaria.

joi, 25 august 2011

Povestea unui spectacol: Sta sa Ploua


Sta sa ploua...

            N-are rost sa povestesc cum m-am apucat eu sa scriu piesa si de-astea, ca doar nu vorbim despre "Pescarusul" - eram in chioscul din gradina, cind, pe masa, a cazut un pescarus cu aripa frinta. Asa mi-a venit ideea.

M-am apuca de "Stasaploo" cam cum fac de fiecare data, de dorul prietenilor. Ma apuca asa un chef sa stau mult cu ei, sa stam heirupist, sa stam intensiv zile in sir impreuna. Si am invatat tertipul asta cu piesa. Le scriu repede o piesa celor de care mi-e dor si dup-aia ei se-aduna in jurul piesei, deci si al meu. Ii mituiesc cumva, dar e o mituire culturala sa zicem, nu?

           Soarecele Lihnit nu era prietenul meu atunci, a aterizat in distributie din senin, era o perioada cind solutia oricarei distributii incomplete era Manole. Perioada n-a luat sfirsit, doar ca el a devenit ceva mai selectiv intre timp.

         Deci, prietena mea de-o viata Maria Buza, supranumita Ciocanitoarea, Antoaneta Cojocaru, supranumita Honey, si Tania Popa, supranumita exact cum o cheama, nu e genul cu porecla.

             Doar ca Soarecele si Ciocanitoarea aveau repetitii la ei la teatrul National de la ora 10 dimineata. Asa ca repetitiile de la "Stasaploo" au avut loc de la 5 la 9 dimineata in Green Hours, timp de vreo 12 zile. Cind intram dimineata in bar, era bezna afara si barmanii, treziti din somn de intrarea noastra suprarealist de matinala, ne priveau cu antipatia omului smuls din vis si aruncat in realitatea cruda a teatrului independent. Totusi ne faceau cafele si ne aprindeau luminile de repetitie. Pe la 8, incepea sa se umple barul de elevii de liceu care chiuleau de la primele ore, dar n-aveau tupeul sa ramina in pat, de frica parintilor presupun. Liceenii chiulangii au fost primul nostru public, turnesolul, cum s-ar zice. Nu exista compliment mai mare decit sa vezi niste loaze, chiulai si corigenti, cum nu mai scot o vorba si casca ochii atenti la repetitie, cum uita sa traga din tigara cu care s-au obisnuit de pe la vreo 12 ani. Ascultau, chicoteau, reactionau. Cind se hotarau sa plece, totusi, la scoala, ne intrebau cind o sa fie piesa asta si daca mai repetam si miine dimineata. Si-uite asa.

              Dup-aia a fost Vlaicu Golcea care ne-a facut muzica la piesa. Fara nici un ban si cu cei mai tandri ochi, de cite ori arunca o privire pe la repetitii. Ne-a iubit el de la inceput si s-a pus la mintea noastra, n-am sa inteleg niciodata de ce. E foarte frumoasa muzica din Stasaploo. E si-un cintec tembelut acolo, dar e tembelut in context, nu in sine. Altfel, e chiar un cintec frumos de-a binelea. Eu, daca n-am ceva tembelut in fiecare piesa de-a mea, consider ca am dat-o in bara.

             Cam asta-i povestea. Cu precizarea ca , intre timp, am ajuns sa joc si eu (Lia Bugnar) pe rol cu Tania Popa, pentru ca ea a facut un copil la un moment dat si eu i-am tinut locul. Si-acum impartim rolul frateste.



         N-ar mai fi mare lucru de zis, decit ca asta e spectacolul cu cele mai mari salturi in bine si rau din cite am scris eu vreodata. Au fost momente de gratie, momente cind noi, actorii din piesa, ramineam muti de cit de frumoasa devenea povestea stasaploilor si momente cind, la modul sincer, ne gindeam ce alte aptitudin am avea in afara de teatru, aptitudini care sa ne puna, poate, in situatii mai putin penbile decit reprezentatia din seara respectiva.

         N-am ris la nici un spectacol cit am ris la "Stasaploo" si inainte, si in timpul, si dupa el. Nu ne-am certat in nici o distributie in halul in care ne-am certat la piesa asta (cind iesea prost) si nu cred ca am vreo piesa mai indisciplinata ca asta. Voicu sustine ca e un fel de jazz teatral. Actorii din Stasaploo sint unul si unul, diferiti intre ei ca porumbelul de sconcs. Ciocanitoarea (Maria Buza) are talentul asta de a ne lua piuitul in zilele ei bune, pur si simplu auzi filfiitul aripilor de ingeri care o ating citeodata in timp ce joaca. Ma abtin sa va spun cum e cind e pe dinafara, ca prea a fost frumoasa fraza cu filfiitul ingerilor. Honey (Antoaneta Cojocaru) cu felul ei aparte de a exista in scena, cu felul ei asa de neasemanator cu ceilalti de a fi. Doar sa vorbeasca suficient de tare, bineinteles, au fost seri in care a fost geniala si n-am auzit-o nici noi, colegii din scena. E asa de discreta uneori. Tania Popa, rusoaica navalnica, temelia si siguranta spectacolului, cu energia ei darimatoare, cu frumusetea ei asa de atipica. Soarecele Lihnit, Manole adica, linhnit dupa teatru bineinteles, dupa afectiunea celor din jur, nu mai trebuie descris, mi-e si frica pentru el, a devenit un fel de patrimoniu national. Sper sa nu devina un om plictisitor cind o sa-si dea seama ca a ajuns mare. Si eu, cind buna, cind penibila, dupa cum se aseaza stelele in seara respectiva.

        Spectacolul tine cit faci un piure. Adica de cind curatam cartofii, pina cind mincam piureul. Faza suprarealista e ca, de cite ori piureul iese bun, spectacolul e si el bun, cind nu iese piureul... nu va mai zic, ca trag a rau.

Cind iese, e jazz, vorba lui Voicu, cind nu iese, e manea, vorba mea.

Si pentru ca niciodata n-au fost mai verzi orele de la Green Hours decit atunci cind repetam noi de la 5 la 9 dimineata, hai la stasaploo si va tin pumnii sa fim buni. Cum v-o fi norocul, ca mai e si dupa sufletul omului

                                                                                                                    text Lia Bugnar

miercuri, 24 august 2011

Povestea unui spectacol. Terapie prin sex@gmail.com

         

                    De cand imi amintesc eu de mine am vrut sa stiu multe lucruri: cine sunt? de unde vin? de ce facem alegerile pe care le facem ?......si multe, multe altele, tot timpul am vrut sa cunosc, sa  stiu, sa traiesc intens, sa ma opresc si sa intreb: ce am simtit cand am trait o experienta?, si tot asa. Si apoi s-a intampat sa-mi placa sa fac meseria pe care o fac, si sa ma bucur aproape in fiecare seara de experientele traite pe scena, experiente pe care le traiam in fata atator oameni. Acest text l-am scris intr-un moment in care acumulasem  multe povesti de la diverse persoane, povesti triste, povesti care au schimbat destine, si in toate aceste povesti era vorba de neimpliniri sexuale. Stim cu totii ca energia sexuala este cea mai puternica energie, este energia vitala. Am ascultat povesti in care femeile erau folosite doar ca obiect de satisfacere.



De ce "Terapie prin sex"? E un titlu care mi-a venit atunci in minte. In acest text nu este nimic vulgar. Sunt doar povesti de viata, povestile unor femei care au suferit. Am incercat sa pastrez in ele umorul cu care mi s-au relatat. E un text in care ne regasim fiecare dintre noi cate putin.

Am inceput sa joc in bar acum sase ani in urma, am vrut sa traiesc si aceasta experienta, si mi se pare si acum ca e minunata.Eu spun povestile unor femei care au ales partenerii nepotriviti, femei care au gasit puterea de a merge mai departe, chiar daca experientele au fost urate. Totul se poate schimba in bine, daca ne dorim cu adevarat, si ne amintim ca avem demnitate si dreptul la fericire. Sexul este o stare, nu o tortura. Va propun un text plin de umor, chiar daca povestile sunt triste. Toata viata noastra e un joc de-a rasul, plansul.
                                                                       
                                                                                             text de Pusa Darie.

           Pusa  Darie. Este un om care a luptat pentru meseria ei. Uneori agreata de colegi, alteori renegata de ei, Pusa si-a pastrat credinta si a incercat sa-si duca crucea asa cum a stiut ea. Nu a suportat compromisul, nu a vrut sa faca concesii. A trait modest si nu s-a plans nimanui. Nu este un artist mai bun decat altii, este doar mai luptatoare si vrea mai mult. Toata viata a crezut in teatru. L-a iubit si nu l-a tradat niciodata. Inca de cand eram in facultate, m-a luat sub aripa ei si mi-a dezvaluit secrete, care nu erau impartasite de nimeni. O iubesc pe Pusa pentru faptul ca vrea mai mult. Daca nu a fost distribuita , si-a construit singura un spectacol. A luptat pentru el. Si acum e la Godot. Vrea sa  va cucereasca si pe voi. Vineri 26 august voi fi acolo si voi avea emotii mai mari decat ea. Pentru ca stiu ca sunteti exigenti, si pentru ca stiu, ca ea e dependenta de iubirea voastra. Va astept cu mare drag  s-o aplaudam impreuna, pe actrita Teatrului National din Iasi, Pusa Darie. Cuvintele mele sunt prea sarace.... o iubesc tare mult pe aceasta actrita, si imi doresc sa o iubiti si voi.




More Info
One-woman show cu Pusa Darie. O comedie despre lipsa de comunicare intr-o lume in care chiar si cuvantul "sex" trebuie sa-si recapete demnitatea.

Pret bilet: 25 lei

REZERVARI: 021 31 61 682 si 0736 414 244 (11:00-23:00) / contact@godotcafeteatru.ro



marți, 23 august 2011

Tasuleasa Social II

  EU SUNT VOLUNTAR, TU CINE ESTI????
(aici va puteti inscrie ca voluntari la Tasu)


         V-am povestit ca am ajuns la Tasuleasa, si ca nu stiam mai nimic despre proiectul asta. Intre timp am intalnit foarte multi oameni, care au avut grija sa-mi povesteasca ce s-a intamplat in zece ani la Tasuleasa. Ma asteptat sa fie ceva extrem interesant, dar asteptarile mele au fost depasite cu foarte mult. De cum am ajuns am facut cunostinta cu "stapinii locului" Ana, Alin si Paul. Ei sunt de zece ani nucleul acestei miscari. Oameni veseli, extrem de pozitivi si extrem de modesti. Curios i-am intrebat despre ei, despre viata lor aici. N-au vrut sa ne spuna povestea lor ci povestea locului. Asa ca am avut privilegiul sa fiu condus de Ana , in cea mai frumoasa expeditie din viata mea.

Ana are 29 de ani. E voluntar de 7 ani , director executiv si  de patru ani a renuntat sa mai locuiasca la Bistrita si a ales sa se mute aici, definitiv." -Nu am mai putut pleca de aici. M-am indragostit de locurile astea. " Si intr-adevar, mi-a povestit despre tot ca si cum ar vorbi despre familia ei. Rar am intalnit un om atat de cald si de deschis. Apoi mi-am dat seama ca asa sunt toti voluntarii. Vorbeau cu mine, si nu numai, de parca am fi fost prieteni de o viata.


Si am intrat usor, usor in poveste.


           A fost odata,  ca niciodata, un loc in Romania care se numea Tasuleasa. Legenda spune ca demult, tare demult aici s-a nascut un print, pe care viata la purtat foarte departe de locurile natale. De fericit era fericit, acolo unde traia, intr-un tinut care se chema Germania, dar nu putea uita locul unde a vazut pentru prima oara lumina zilei. Asa ca intr-o buna zi  si-a luat niste merinde si a plecat la drum. Dupa doua zile si doua nopti a ajuns in sfarsit la casa parinteasaca . A recunoscut locurile, si  tare multumit a fost ca a ajuns in sfarsit. Bucuria lui insa nu a durat foarte mult, caci a aflat repede, ca  locul acesta era in mare primejdie. Era inconjurat de capcauni tare rai.  Faceau multa mizerie in jurul lor. Pe unde treceau ei  seca apa, copacii cadeau la pamant, vantul inceta sa mai miroase a primavara, iar bietele animale mureau de foame si de sete....................... Stop. Nu , nu-i asa. Am vrut sa va spun o poveste, dar lucrurile sunt mult mai grele si oamenii mult mai rai, decat capcaunii din basme. Asa ca sa revenim in zilele noastre si sa va spun si voua ce mi-a zis Ana.

     La inceput la Tasuleasa nu era nimic, decat o padure si un parau. Atat. Au inceput proiectul cu ajutorul nemtilor. Si chiar i-am cunoscut pe tinerii veniti de acolo. Erau obositi, au muncit mult zilele astea ca totul sa fie ok, si noi sa ne bucuram   de momentul asta. Vin din diverse licee cu care Alin a tinut legatura. Lor le este recunoscut voluntariatul facut aici. Fara aceasta adeverinta nu pot merge la facultate. E obligatiriu. Impreuna cu ei au inceput sa construiasca 3 casute. Cate una pe an. Pentru voluntari.

          Apoi au inceput sa treaca la actiune. In fiecare an de Craciun, in Bistrita Nasud, impart cadouri copiilor. "-Pana acum am impartit 75.000 de pachete. Cadourile sunt facute de familii din Germania, actiunea se face cu ajutorul unui post de radio. Noi preluam camioanele, care vin incarcate de pachete, ca cele de la Coca Cola, si le trimitem pe diferite trasee. Scopul e sa reusim ca fiecare copil din Germania sa de-a un cadou copilului din Romania. Nu se depoziteaza, ne organizam in asa fel ca intr-o sigura zi sa reusim sa trecem pe la toti . Intr-o zi am impartit 17.000 de pachete. Prin sate, prin locuri unde se ajunge greu, la munte, ajungem si la case izolate."


"-Noi avem multe activitati de impadurire si ne-am luptat foarte mult cu hotii de copaci, care defriseaza ilegal. Si pentru ca nu pot fi convinsi cu vorba buna, ne-am gandit sa replantam copacii.Sa le dam un exemplu bun, sa le aratam ca sa ceva nu se face. Am plantat impreuna cu copii hotilor de lemne. Lor le-am aratat ce urmari grave au actiunile parintilor lor. Si am facut un experiment. Am construit doua sate. Unul bun si altul rau."
orasul rau 
Asa au putut sa vada singuri diferenta.


"-Am incercat sa adunam peturi de prin jur, dar lucrul asta n-a folosit. Noi strangeam si altii aruncau, chiar in fata nostra. Si ne-am cam suparat. Nu suntem o firma de salubrizare. N-am vrut sa renuntam. Am fost intr-un sat si am adunat copii. I-am adus o saptamana la noi. Le-am povestit despre natura, animale, am facut cu ei niste stagii. Apoi i-am trimis inapoi la parinti.  Proiectu a avut succes.Timp de 7 luni  aduceau sticlele de plastic la noi. "
orasul bun

Dar cel mai impresionat moment pentru mine a fost atunci cand am intrat in Padura Pedagogica. O vizita facuta aici te invata foarte multe. E un alt proiect facut si gandit pentru elevi. Ei vor veni aici, vor face cursuri teoretice, practice, si vor fi incurajati sa puna in aplicare ce au invatat.

 Primul lucru de care mi-a vorbit Ana a fost statia de tratare a apei, unica in Romania si rara in Europa Toata lumea este uimita ca noi putem face asta in varful muntilor.Totul trece prin statia de epurare , dupa care apa se tatrateaza suta la suta natural si iese curata chimic, nu e de baut , dar este foarte curata.
statia de tratare a apei


"- Aici avem harta facuta de voluntariii nostri . Avem multi artisti si ei cam fac totul. Defapt tot ce vezi aici e facut de mana voluntarilor.  Aici avem o expozitie a lui Cosmin Bumbut care a fotografiat copaci. A fotografiat staruri, si acum starurile sunt copacii. Foarte frumos".

        Daca mergeti acolo o s-o vedeti, ea va ramane la Tasuleasa. Si sa raspundeti la intrebarea  : tu ce scoarta porti azi?
     "- E foarte multa viata in padurea asta. Noi am crezut ca daca o sa incepem sa construim aici o sa stricam, dar n-a fost asa. Am lucrat cu foarte multa grija. Uite-o veverita. A trecut prin fata noastra.
 Un prieten din Germani care contruieste parcuri de catarari , ne-a gasit pe internet a venit in Romania, i-a placut ideea si ne-a construit o tiroliana. Numai planul, fara executie costa 10.000 de euro.El le-a facut gratis. Totul e facut ecologic in asa fel incat sa nu raneasca copacul. E cea mai noua tehnica. Cand o sa aducem aici grupe de copii, pentru ca asta e scopul nostru, o sa-i invatam multe lucruri despre natura, vrem sa facem din asta o joaca, si ei sa ramana cu ceva .Iar daca stiu sa raspunda la intrebari, primesc ca recompensa o plimbare pe podul din nepal sau o tura cu tiroliana."
podul din nepal



 "- Asta e fagul Adei Milea, (chiar...stiti povestea facgului?) Ada vine des aici la noi si ne canta , Catalin Stefanescu vine si  gateste pentru voluntari. Sunt niste oameni tare faini si ne-au ajutat foarte tare.
fagul Adei Milea
 Avem niste voluntari tare frumosi. care sunt de baza. De cativa ani incoace am luptat sa-i tinem peste vara.E greu ca nu prea avem bani. Dar am reusit. Si ei au devenit liderii grupurilor de copii care vin la noi. Sunt vreo zece cu varste intre 16 si 22 de ani , au ramas din diferite proiecte. Sunt de peste tot : Galati, Chisinau , Bistrita, Bacau, Piatra-Neamt, Cluj. Si ne bucuram ca-i avem. Cu ei am facut padurea asta. Si sunt dintr-aia care ar baga mana si in foc, daca e nevoie.
biblioteca copacilor


  

         Am invatat multe lucruri. Despre vipere, despre copaci in Biblioteca Copacilor, despre victime si pradatori. Am aflat cum au construit un lac, au pus pastrav in el si acum au si un nufar pe care il iubesc ca ochii din cap

         Au si un sponsor , si vreau sa-l scriu, pentru ca am fost acolo si am vazut cat de mult i-a ajutat in ultimii cinci ani. Cu cata dragoste au fost alaturi de ei prin reprezentanta lor.Nu va spun numele ei. Dar este unul dintre cei mai frumosi oameni. Sponsorul lor este COCA COLA. 

luni, 22 august 2011

Tasuleasa Social



            Dupa un spectacol, unde am avut un public incredibil, dupa o dicutie pe fuga cu Valentina Nafornita si sotul ei, am plecat la drum spre Tasuleasa. Un drum extrem de obositor de 9 ore. Am ajuns in sfarsit. Nu pot sa va spun cum e aici. Pot sa va spun ca avem locuri in tara asta, de care ar trebui sa fim mandri si sa incercam sa le aratam si altora. Dar asta stim cu toti. Cum spunea azi dimineta un prieten, e o alta lume. Si chiar asa e. Ai senzatie ca esti intr-o lume de poveste, ireala, nu va mai spun ca sunt cazat la Hotel Dracula.
Hotel Dracula


        Am fost tare curios sa descopar locurile si oamenii de aici, sa inteleg exact ce inseamna Tasuleasa Social. Pana acum am aflat ca e un proiect inceput de Alin Useriu , un baiat stabilit in germania, si care a vrut sa faca ceva pentru locurile unde s-a nascut.Despre el ar trebui sa va vorbesc zile in sir. Poate ca intr-o am sa fac asta. Au fost multi cei care l-au insotit in drumul asta si din Romania si din Germania. Catalin Stefanescu, Ada Milea, Cosmin Bumbut, Radu Naum, Marcel Iures sunt numai cativa care au pus umarul in cei 10 ani de Tasuleasa (sau Tasu, cum le place lor sa spuna).




         Se pare ca cei care vin aici o data, se intorc sigur, si inceraca sa ajute cumva. Pentru ca sunt aici de o zi, si inca nu m-am dezmeticit, am sa va arat doar locuri, iar intr-un post viitor am sa va povestesc despre ce si cum s-a construit aici. Am sa va spun acum, ca am primit o lectie extrem de importanta. Am vazut ca se poate si la noi, cu oameni care cred, vor, si mai mult decat atat, trec la fapte. Fara sa se planga ca nu au, fara sa ceara disperati ajutor, nu vor sa fie cunoscuti cu orice pret . Sa-i caute si sa-i cunoasca numai cei ce vor, si au nevoie de lucrul asta.

P.S. Asta am scris in prima zi cand am ajuns acolo. Din lipsa de laptop si internet  n-am apucat sa postez. Maine am sa scriu pe larg despre Tasuleasa Social

vineri, 19 august 2011

Puterea de a te darui

 
         Anul acesta intamplator sau nu, m-am intalnit cu foate multi oameni care fac voluntariat. Un concept nu foarte vechi si nu foarte cunoscut in Romania. Din ce in ce mai multe campanii de voluntariat incep sa apara pe piata, si din ce in ce mai multi oamenii incep sa faca chestii in folosul comunitatii. Ma bucur tare mult ca si noi, in ciuda problemelor numeroase care ne fac viata grea, gasim timp si suflet sa ajutam in jurul nostru. In strainatate de mult lucrurile stau altfel. Bine, acolo oamenii sunt mult mai relaxati si mai lipsiti de griji, cu atat mai mare este meritul nostru. Cred cu tarie ca daca am fi putin mai atenti la ce se intampla in jurul nostru, am putea rezolva multe lucruri care nu sunt inregula. De aceea am acceptat ca anul acesta sa devin Ambasador al Voluntarilor din Romania,  fiind si Anul  european al voluntariatului.
                 


         Cu ocazia asta m-am intalnit cu o multime de voluntari din toata tara, si-am invatat foarte multe de la ei. Sunt extrem de deschisi, de increzatori in viitorul nostru, si asta mi-a facut bine. M-au convins Ileana Racoviceanu, Dragos Iulian Matei si multi altii. Si Dragos si Ileana au proiecte frumoase, ganduri mari, putere si ...burse de oferit :))).
       Nici eu nu inteleg de unde isi iau forta si cum gasesc in fiecare zi puterea de a lupta pentru altii. Recunosc mie nu mi-e intotdeauna usor. Si tocmai de aceea am sa ma oblig sa accept cat mai multe proiecte de acest gen. E lupta mea cumine. Lupta mea de a-mi invinge orgoliu, lenea, nesimtirea, nepasarea si indiferenta. De multe ori m-am ascuns in spatele meseriei mele. Ca nu am timp, ca muncesc mult , ca oricum actoria este o meserie in slujba oameniilor, ca nici pentru mine nu am, etc... Acum cred ca se poate si mai mult de atat. Oricat de putin ai darui, macar faci ceva , aduci cuiva un zambet.  N-o sa salvez eu lumea, n-o sa salvezi nici tara, nici orasul, nici sectorul, dar poate pot salva un catel sau pot planta un copac. Nu-i putin. E ceva. Cu rabdare, cu multa rabdare, lucrurile pot incepe sa functioneze. Cu gandul asta plec in aceasta seara la Tasuleasa, unde se intampla lucruri minunate. Dar despere asta am sa incerc sa va scriu de acolo. Pana una alta intrati pe site-ul http://www.voluntariat.ro/ambasadori_AEV.htm



 .

   Iar Dragos mi-a trimis cateva randuri. Cititi-le poate va conving si pe voi.



Nebunul care crede sau Nebunul si bagheta magica

De ceva vreme ma obsedeaza unele lucruri. Ma obsedeaza ideea ca suntem adusi pe lume pentru un scop, ma obsedeaza ideea redescoperirii copilului din mine, ma obsedeaza unele citate, ma obsedeaza intrebarea lui Andrei Serban "Daca ai mai avea doar o ora de trait, ce ai face in acea ora?". 
Imi dau seama cat de mult am putea face si cat de putin facem. Imi dau seama ca daca as avea o bagheta magica, as folosi-o pentru a face toti oamenii educati (emotional, cognitiv, moral, obiceiuri bune). Si asa, clipele in care nu fac nimic se reduc incet-incet. Am ajuns sa visez unele lucruri, ce as dori sa fac, sa ma trezesc dimineata cu idei si cuvinte noi.
Ciudat, eu nu sunt omul cuvintelor. Nu mai sunt de ceva vreme. O fi de vina calea... Calea care m-a prins in stramtoare si nu ma mai elibereaza, care ma tine intr-o dulce neliniste, ca stansoarea coapselor unei sirene esuate voluntar in paradis. Sau ca un zbor pe ariplile visului unei fete tinere.. Ciudat. Nici tanar nu mai sunt de ceva vreme... Dar lucrez la asta.

Ce ma obsedeaza? Ma obsedeaza acea bagheta magica. Dar nu o am. Si de aici incepe nelinistea, furnicaturile mainii inclestate pe mistrie si boloboc.. Incep sa o construiesc. Si imi dau seama ca nu pot singur. Si incep sa cer. Incep sa cer ajutor oamenilor din jur. Si ei raspund. In general pozitiv.. Incep sa vad neclaritatea exprimarii, incoerenta ideilor care ies la lumina prin intermediul meu. Si incerc sa ma corectez. Si, cu ajutorul celor din jur, reusesc. Si ma umple de recunostinta ajutorul primit de-a lungul vietii mele. Si nu a fost putin, si nu am fost orb. Doar ca nu am observat pe moment. Ma tot intrebam de ce. Avand atat de putina incredere in mine, nu puteam sa inteleg de ce cineva si-ar bate capul cu unul ca mine. Nici acum nu inteleg, insa fac legatura cu oamenii pe care am incercat sa ii ajut si eu. Si imi dau seama ca cei ce m-au ajutat au investit incredere in mine si ca sunt oarecum dator sa nu le insel increderea. Este ca o rata lunara care te face sa muncesti mai mult si mai bine (ca sa folosesc un cuvant la moda).
Si ma mai obsedeaza ideea organizarii, prioritizarii si terminarii lucrurilor. Fiecare om isi doreste ceea ce nu are, se pare.


Ajuta-ma, sunt si copilul tau
Sunt copil. Sunt un copil care alearga pe pajisti si miroase florile primaverii. Care se catara in copaci si fuge la vecini cand are o problema. Sunt copilul care rade cu prietenii si care imagineaza modalitati prin care ar putea afla raspunsuri la orice intrebare. Sunt copilul care crede cu toata taria ca prietenia este magica si eterna. Sunt copilul care hraneste iepurii cu frunzele de salcam, care se bucura de foamea lor dragalasa. Sunt copilul care strabate padurea pentru a ajunge la muntele din orizont.
Sau sunt copilul inchis in casa care isi asteapta parintii uitandu-se la televizor si jucand jocuri care imi prajesc creierul? Lol. Intru pe internet de la varsta de 3 ani si iau contact cu pornografia tot de la acea varsta. Sau poate sunt copilul care este agresat de un strain pe internet. Ma linisteste ca suntem multi, trei copii din patru in fiecare an, practic suntem o comunitate, o forta de copii agresati. Sau poate acel copil deprimat, fara incredere in mine si care are tendinte sinucigase datorita jocurilor si internetului.
Nu stiu cum arata o padure iar pajisti am vazut doar din goana masinii. Prieteni am doar la scoala si comunicam pe internet, in loc sa radem spunem lol. Lol. Pana la varsta de 18 ani voi fi vazut 200 000 de acte de violenta la televizor, pe internet, iar in jocuri mult mai multe. Deoarece am sub 7 ani si nu stiu sa deosebesc jocurile de realitate, monstrii, actele de violenta sau uratenia din jocuri sau de la televizor ma vor speria ca si cum ar fi reale si, cum nu am cum sa ma exprim imi vor ramane toata viata sub pat. Rabdare si putere de concentrare nu mai am, deoarece sunt obisnuit cu un calculator care raspunde aproape instantaneu. Nu ma mai pot concentra la scoala si nu mai invat aproape nimic, tot din cauza jocurilor pe calculator.. Lol.
Din cauza jocurilor cu masini sau lupte de strada mi se atrofiaza lobul frontal al creierului si nu mai pot face conexiuni logice. Lol.

Ajuta-ma. Stiu ca nu voi putea sa traiesc fara calculator, telefon mobil sau tableta. Sau fara jocuri si internet. Ajuta-ma sa devin genial si nu un tanar cu probleme psihice, fara rabdare, agresiv, deprimat, obez, cu tendinte sinucigase si fara incredere in fortele proprii, fara respect fata de cei din jur si plin de ignoranta.
Am citi undeva ca daca practici o activitate 10 000 de ore pana la adolescenta, devii genial in acel domeniu. Pana la varsta de 18 ani ma voi fi jucat 40 000 de ore.
As putea fi genial in 4 domenii, ajuta-ma sa devin asa. Este atat de simplu. Mult mai simplu decat ai putea crede.
As putea fi copilul tau, as putea fi tanarul care te va ajuta maine sau care iti va da in cap la coltul strazii. Daca maine ma vei vedea zambind, este si meritul tau. Vreau sa te fac mandru!
Pentru ca am crescut mare si pentru ca traiesc, am dorit sa pornesc un program care sa ajute copii. Tu poti ajuta prin.
..

joi, 18 august 2011

Povestea unui spectacol



          In anul 2007 la un spectacol al unui actor din Tel -Aviv venit in turneu la Bucuresti, intr-o pauza, Aurel Storin ,scriitor ,publicist si secretar literar al Teatrului C. Tanase mi-a spus
        A.S - Tu ar trebui sa joci "marea dragostea a lui  Mhai Sebastian"- Leny Caller
        Nu prea stiam despre ce vorbeste, dar m-am bucurat ca cineva cultivat si priceput ma vede intr-un personaj tulburator, si am inceput sa caut....Fiica mea Diana Mihailopol citea o carte verde cu poze pe coperta


         R.M- Ce citesti ?
         D.M- Memorii- Leny Caller, seamana cu tine...

         Din asta am dedus ca Leny Caller ma cauta pe mine. Am citit si eu jurnalul actritei, mi-a placut mult. Dianei i-a suras si ei idea unui astfel de spectacol, si am inceput sa-l cautam pe Sebastian. Ce actor oare ar putea sa joace???? Eram proaspat indragostita de Marius  Manole, cu care jucasem intr-o piesa. Imi placea seriozitatea lui, maturitatea artistica, greutatea gandurilor, umorul lui moldovenesc, gratia si vulnerabilitatea lui, si  intr-o zi i-am cerut o intalnire. I-am spus despre proiect, i-am povestit despre Sebastian, despre lumea de altadata a Bucurestiului, despre "Jocul de-a Vacanta ", despre aceasta actrita Leny Caller. Cand ne-am despartit i-am spus:

           R.M-Eu doresc oricum acest spectacol, scenariu e tare frumos, si tu ai putea fi un Sebastian grozav, ca nimeni altul. Mie nu-mi da "de la sine" nimeni un rol ca asta, asa ca  ma lupt sa-l joc.
           M.M-Nici mie, doamna, nu o sa-mi dea nimeni un astfel de rol, asa ca mi-ar placea si mie sa lucram impreuna acest proiect.

           Si asa am inceput, studenteste, ne intalneam toti trei si faceam pasi nesiguri. Si intr-o zi Diana  ne-a zis
ca avem  noroc, ca suntem compatibili actoriceste. Puteti face un cuplu bun,ne-a spus. E posibila aceasta iubire imposibila. A fost mai mult decat o indicatie. A fost o perfuzie cu indrazneala. Am pornit cu un curaj comic pe nisipuri miscatoare. Eram destul de ocupati si eu si Marius, dar ne  intalneam zilnic cuminti si silitori. Diana era tiranica la repetitii, Marius se enerva la indicatii, eu eram cuminte si ascultatore. Am fi vrut sa jucam nu numai povestea de iubire, ci si scenele din " Jocul de-a vacanta". Diana a spus "nu, nu categoric". Eu nu am intrebat nimic, dar Marius ar fi vrut sa-l joace pe Stefan Valeriu . Merita! Dar din cauza varstei mele !!!!!! Ei, daca nu se poate, nu se poate. E drept ca ma si vedeam alergand, dansand, cantand, sarind ; sa arat ce pot. Dar Diana ne-a spus:

             -Veti sta la doua mese, nemiscati, nu va veti atinge, ca o lectura, si eu cred  ca puteti sa fiti minunati. Sa nu cumva sa iesti din jocul de lectura.

         Pe parcurs am fost chemati la Festivalul Babel de la Targoviste a lui Ranin , si noi nu eram gata, si intr-o zi am chemat-o sa vada pe actrita Paula Niculita, spectator pretentios si dur. A fost primul cuvant bun despre incercarea nostra teatrala.
In ziua spectacolului ne-am suit intr-o masina si am alergat la Targoviste, seara aveam amandoi spectacol in Bucuresti. Am ajuns cu sufletul la gura, ne-am imbracat pe fuga, Diana avea filmare, n-a venit cu noi.. Tremuram, eram confuzi, speriati, sala era plina de critici si oameni de teatru.

         Pur si simplu se nasteau personajele, lumea lor, spectacolul. Cand am terminat am fugit la masina, caci atunci cand ai spectacol seara, nu e de joaca....Si minune!!!! La masina au venit ziaristi, cronicari, spectatori si Luca. Luca Rusu de noua ani care ne-a iubit pe amandoi pentru ca intelesese cel mai bine povestea de iubire dintre cei doi. Sebastian si Leny Caller. Cine stie cum s-au asezat planetele in ziua aceia in zodia lui Luca dar el a fost cel mai bun spectator pe care l-a avut " Marea dragoste..."
          Si toti ne spuneau lucruri frumoase, si toti ne laudau si noi ne grabeam sa plecam, caci era ora 17 si  seara aveam spectacol. Odata nascut spectacolul, am prins curaj. L-am jucat in multe locuri, uneori ne-am simtit extrem de singuri si neintelesi iar alteori am atins starea de gratie. Spectacolul acesta, are cel mai frumos text pe care-l poate juca o actrita trecuta, coapta, la care nu se mai uita nimeni, dar care poate reface, gratia unei varste tinere. E un noroc! Un mare noroc!
           Marti 16 august am luat premiul VIP, si vineri 19 august jucam la "Cafe Godot Teatru", imi bate inima tare de cate ori jucam. Incepem sa calatorim pe alte coordonate, in alt timp, pe alta structura, si suntem noi, numai noi si lumea lui Sebastian- drumul e lung si ai impresia ca esti vesnic. Ma simt o castigatoare, pentru ca risti ca actor cu astfel de roluri . Sunt roluri de curaj. Am invatat in viata mea sa ma la dusa val. Trebuie sa-ti aduni fortele cand vremea-si face de cap. In lumea vulgara, voit vulgara, in care traim azi, cu spectacolul acesta sufletul meu e la locul lui.
                                   *****
Mihai Sebastian
Cine a fost Mihai Sebastian?
Eseist, cronicar dramatic, romancier, dramaturg, scriitor! O pasare fara somn. "Orice roman este o confesiune" spune el .
Romane :  Fragmente dintr-un caiet gasit
                     Orasul cu Salcami
                     Accidentul, Femei, De doua mii de ani, Cum am devenit Huligan.
                    Jurnal-un document psihologic siu de epoca
Teatru:  Jocul de-a vacanta
             Steau fara nume
              Ultima ora
              Insula

            Jurnalul lui Sebastian a starnit valuri uriase. Datorita acestui jurnal,  in  Israel i se reproseaza mult, mai mult decat i se apreciaza. Despre Jurnal au scris nenumarate personalitati : Nicolae Cajal, Gabriela Adamesteanu, Liiceanu Gabriel , Andrei Cornea, Leny Caller, Radu Cosasu, Geo Serban, Dan C. Mihailescu, Eugen Semion...Jurnalul are in primul rand o valuare documentara inegalabila- o sursa informativa despre societatea interbelica
            Jurnalul lui Sebastian este una dintre cele mai fascinante cronici ale epocii. O nota aparte a scriiturii. Inca din primele pagini Sebastian scrie " Din momentul in care renunti sa fii singur, totul e pierdut"
Din pacate nu am putut folosi mai nimic din Jurnalul lui Sebastian pentru acest spectacol din cauza ..politrucilor  de altadata care si-au schimbat parul, dar naravul ba.....
            Dar am folosit Jurnalul lui Leny Caller  despre care am sa citez din B. Elvin " O confesiune pudica si publica. Autoarea tace multe. N-o tulbura regretele, nu o otravesc resentimentele, simti respectul, simti mandria, scrie simplu si direct." Gratie  lui Geo Serban si Mariei Marian ne-am bucurat de Leny Caller. In ceea ce ne priveste pe noi, cei cinci care apartinem astazi spectacolului pe care-l jucam la " Godot", acest loc cu spirit benefic unde lucrurile se aseaza bine si frumos, nu sunt multe de spus. Veniti si ne vedeti, daca aveti putin timp. Ana Ioana Macaria(Corina), Istvan Teglas( Stefan Valeriu), Rodica Mandache( Leny Caller), Marius Manole( Mihai Sebastian), regia Diana Mihailopol, va asteapta cu drag.

                                                                                                                             text: Rodica Mandache

Intamplari cu GALA VIP


 

      Nu imi plac festivitatile. Nu-mi plac galele unde oamenii se premiaza intre ei, si nu ma innebunesc dupa premii. Am mai scris despre asta. Nu mi-au placut premiile nici la scoala, nici la teatru, si cu atat mai putin premiile mondene. Si totusi ele se dau, fac parte din viata noastra, si trebuie sa le onorezi.

     Acum doua seri am fost invitat la Gala Premiilor VIP- august 2011. Am acceptat sa merg pentru ca , premiant nu eram eu, ci un spectacol la care eu tin, si pe care l-am facut impreuna cu doamna Rodica Mandache. "Marea iubire a lui Mihai Sebastian". M-am dus, si foarte bine am facut, pentru ca am avut parte de o seara cu totul si cu totul speciala. Adevarul e ca orice intamplare e binevenita daca stii sa vezi partea ei buna.Gala s-a tinut luna aceasta intr-un loc foarte frumos ,undeva in Baneasa , gazda evenimentului a fost Ambasad'Or Events.

        Am fost tare fericit sa ma intalnesc cu actori, pe care in perioda verii nu prea ai unde sa-i intalnesti. Marian Ralea, Florin Zamfirescu, Irina Petrescu. L-am revazut pe Bogdan Dumitrache, cel caruia i-a fost decernat premiul pentru cea mai buna interpretare masculina intr-un rol principal in cadrul Festivalului de Film de la Locarno. Am revazut-o pe Margareta Paslaru care m-a uimit din nou cu profesionalismul si seriozitatea cu care trateaza fiecare aparitie in public. Doamna Paslaru avea de inmanat premiul la categoria mass-media. Si, desi acest premiu urma sa fie abia peste o ora de la inceputul galei, a stat cuminte langa scena, in picioare,asteptand emotionata sa urce pe scena.




Marian Ralea




Irina Petrescu
        Dar cel mai tare m-a bucurat intalnirea cu Valentina Nafornita. Draguta, eleganta, emotionata state la masa fara sa scoata un sunet. Abia la finalul serii am aflat cu cine am avut onorea sa stau la masa. Valentina tocmai a castigat concursul international de muzica clasica "BBC Cardiff Singer of the World 2011". Nu numai ca a castigat premiul intai , dar a mai castigat si premiu " Simpatia publicului" acordat in urma voturilor ascultatorilor si telespectatorilor. Si toate astea la numai 24 de ani. Frumos nu?




 A fost o seara frumoasa pe care as fi ratat-o daca nu as fi dat curs invitatiei revistei VIP. Iar daca nu as fi avut un accident de masina in drumul spre casa. Ar fi fost o seara perfecta.:)))




miercuri, 17 august 2011

Teatrul te ajuta sa ramai"mai viu" in viata

Primul meu interviu. Actrita Ana-Ioana Macaria (Teatrul Bulandra)


M.M.:Ioana Macaria.
A-I.M.: Ana-Ioana Macaria
MM: Asa, f bun
A-I M: Numele meu e cu liniuta. Ana-Ioana. Ana liniuta Ioana
MM: Ana linioara.
A-I M: Stii, din cauza asta am aparut in ziare Ana Maria. Sau Ioana Maria.

MM: Cum e la teatru?
A-I M: Bine. Cel putin in ultima vreme mi-e bine.
MM: De ce?
A-I M: Fiindca am lucrat mult, n-am stat.
MM: Dar ai avut perioade in care nu ai lucrat?
A-I M: O, cum?!
MM: Nu stiam.
MM: Cand a fost perioada asta?
A-I M: Inainte de Unchiul Vania.
MM: Inainte de intalnirea cu Kordonsky.
A-I M: Adica Inainte de…2000 sau 2001. In trei ani. Nu am repetat nimic. La teatru, jucam. Am avut noroc ca mai jucam din spectacolele vechi, dar n-am repetat. Si nu erau cluburi, nici Green-ul nu aparuse.
MM: Si acum intrebarea colegului. Si ce ai facut in perioada asta, trei ani?
A-I M: Pai, am avut noroc cu Tibi. Nu mai spun cine e Tibi, ca stii tu cine e Tibi. Poti sa scrii.
MM: Nu, zi. Cine e Tibi?
A-I M: Sotul meu. Tiberiu Iordan. Care pe vremea aia nu era sotul meu, dar noi suntem impreuna din ’95.
MM: Si care este regizor de…?
A-I M: Terminase imagine de film atunci si, de atunci pana acum,  a terminat si regia de film. Dupa ce au terminat ATF-ul, UNATC-ul, s-au pastrat echipele din scoala si regizoarea cu care el lucra in scoala (el director de imagine, ea regizor) a plecat din tara. Drept care a lucrat ca director de imagine pe ici pe colo, dar n-a apucat sa debuteze in film si pana la urma singurul lung metraj ca director de imagine a fost Fix Alert-ul lu’ Piersic.
MM: Asa. Si de ce ai avut noroc de Tibi?
A-I M: Era in perioada in care nici el nu avea multe angajamente, dar avea mai multe decat mine oarecum… Aveam o camera, un VHS, cu care am inceput sa ne jucam; stateam la curte si faceam filme, el preda si un curs foto…
MM: Exista filmele astea, le ai acasa?
A-I M: Cred ca mai sunt, dar sunt pe VHS, ca asa filmam. Am inceput sa cautam texte, am scris tot felul de scenarii de scurt metraj, in paralel invatam si eu fotografie si imagine de la el . Lucram in curte la noi. A fost si Emil Hostina, prietenul nostru, de fapt cred ca el a venit cu camera si am inceput sa ne jucam si faceam inclusiv improviztie de teatru. Era si Silviu Geamanu – alt prieten bun…Cel care filma - ca filmam pe rand, nu filma numai Tibi - trebuia sa improvizeze si el.  Au fost si scenarii pe care le-am repetat aproape ca la teatru si dupa aia le-am jucat, le-am si facut scurt metraje.
MM: S-au dus undeva? Le-a vazut cineva?
A-I M: Nu, le-am vazut noi intre noi, pentru noi, ca sa invatam cat de cat, pentru ca actorie de film…
MM: Deci in perioada asta tu ai facut exercitii, adica nu ai stat.
A-I M: Am facut exercitii
MM: …de film. Foarte frumos, foarte bine.
A-I M: Dar cam atat. Si dupa aia am avut noroc ca a venit Kordonsky si am dat auditie. Ca altfel…
MM: Si cum a fost auditia?
A-I M: La Yuri? Eu zic ca a fost cea mai frumoasa auditie pe care am dat-o, pentru ca am vorbit despre orice, despre orice…
MM: …altceva, in afara de piesa.
A-I M: Stii si tu cum e. Tu nu ai dat la Inima de caine? Ba da. Imi aduc aminte ca de fapt eu nu eram pe lista de auditie. Si regizorul tehnic, Florin Sasu – Flocea - el a insistat “vino, vino, vino, ca ii trebuie cineva ca tine, stiu eu, hai vino, hai vino”. Si pana la urma, de gura lui, m-am dus. Am fost ultima dintre fete si Yura ma tot intreba daca am copii…
MM: Bun. Si pana atunci jucasei cu Rebengiuc, cu d-na Mariana Mihut? Jucasesi? Cu Malaele?
A-I M: Nu, (cu Malaele nu). Imi era frica de el. M-a intrebat Kordonsky ce as vrea sa joc in Unchiul Vania. Nu, m-a intrebat ce personaj iti place.  I-am raspuns: unchiul Vania si m-a intrebat de ce, si i-am zis ca e singurul care iubeste. Ma rog, intre timp m-am mai razgandit in repetitii, dar asa credeam atunci.
MM: A fost greu inceputul la repetitii? Cum e, dupa trei ani de zile, sa repeti din nou?
A-I M: E foarte greu. In primul rand ca imi era frica de toti, simteam ca mi-am pierdut exercitiul.
IT: Asta am vrut sa intreb in legatura cu trei ani, ca in timpul asta simti ca pierzi ceva sau chiar…
MM: Si chiar cred ca pierzi, realmente pierzi
A-I M: Da si nu. Simti ca pierzi, daca esti cat de cat treaz, lucid. Iti dai seama ca pierzi si, de fapt, ce e ingrozitor dupa aia, cand te intorci, e ca incerci sa fii in forma si de ce iti doresti mai mult, de-aia te blochezi mai tare cumva.
IT: Asa e. Dar pe de alta parte nu te reincarci, in timpul asta cat faceai exercitii sau chiar aveai timp sa faci altceva, nu te-ai reincarcat sau ceva?
A-I M: M-am tinut vie. Dar nu m-am reincarcat. Pentru ca nu erau spectacole, nu ajungeam la o finalitate. Astea mi-au folosit mult mai tarziu si mai degraba pentru film, e adevarat, decat pentru teatru. Pentru ca in teatru totusi daca nu esti pe scena, daca nu mai simti publicul, capeti frica de a gresi, pierzi siguranta de sine.

IT: Sunt oameni care de exemplu nu au jucat trei ani, doi ani, cinci ani, dupa aia revin cu o…
A-I M: Probabil ca depinde si in ce moment vine pauza asta.
MM: Poate ca lucreaza in timpul asta
A-I M: Eu eram cruda, facusem niste personaje, dar nu…
MM: Facusei ce? Facusei Pescarusul?
A-I M: Pescarusul, Nina Zarecinaia.
MM: Facusei Fuga.
A-I M: Facusem Fuga, tot cu Catalina (Buzoianu n.a.), facusem 1794 la Ducu (Alexandru Darie n.a.), facusem Mutter Courage cu Catalina, ma rog, jucasem in multe, Woyzeck la Tompa (Tompa Gabor n.a.).
MM: Dar cum a fost? Cum? Cum a fost asta cu Catalina? De fapt, nu, tie ti-a plecat dragostea de teatru de la Andrei Serban.
A-I M: A plecat de la profesoara de romana din liceu.
MM: Asa.
A-I M: Pe care  o cheama Livia Goia si care e mama Ilincai Goia.
MM: Nu am stiut.
A-I M: In clasa a noua, in prima zi de scoala, profesoara de romana a marit ochii si m-a intrebat cum ma cheama, fiindca semanam cu fata ei foarte tare, la 14 ani.  Acum nu mai semanam una cu alta. La un moment dat mi-a spus ca ea tine cercul de teatru si a intrebat cine vrea la cercul de teatru. Eu am ridicat mana fiindca mi s-a parut un prilej bun, ca puteam sa chiulim de la orele alea de cunostinte social-politice, de pe la practica…Ma rog, nu ma omoram dupa teatru si m-am dus la cercul de teatru, am propus o piesa intr-un act – ca puteam sa propunem noi texte- scrisa de maica-mea. Mama a scris si piese, dar putine.
MM: Mama ta?
A-I M: Dorina Badescu.  A scris, dar nu e in Uniunea Scriitorilor.
MM: De ce?
A-I M: Pentru ca nu au primit-o. Ea a publicat cateva carti inainte de Revolutie. N-a mai putut sa publice la un moment dat pentru ca pe tata l-au dat afara din Partidul Comunist, pe ea au mutat-o la Giurgiu, ma rog, s-a mutat tot ziarul, dar nu si-a putut gasi un post in Bucuresti si a facut naveta vreo zece ani, la Giurgiu. In fiecare zi. Si nu prea ii mai ardea de scris si oricum avea hiba la dosar si…pe taica-miu din ziarist l-au facut magazioner… Dupa Revolutie  mama a mai publicat doua carti.
MM: Dar tu ai crescut in Bucuresti? Esti bucuresteanca?
A-I M: Da. De fapt, am copilarit la tara, pe langa Silistea-Gumesti.
MM: Asa. Bun. Ai trecut de liceu si ai ajuns la…
A-I M: Si profesoara asta, la un moment dat, din cauza cercului de teatru, a zis ca ei i se pare ca am talent si ma tot batea la cap sa ma duc la Teatrul Podu. Eu nu voiam sa fac teatru, eu voiam medicina. I-am spus ca o sa ma duc dupa treapta a doua, sa fiu sigura ca iau treapta. Mi se parea un hobby. Si dupa treapta a doua, in septembrie ’89, cand a inceput scoala, de la liceu m-am dus in Pod si acolo am dat pentru prima data in viata mea o auditie. Habar n-aveam ca e aia, m-a pus un domn pe care nu stiam bine cum il cheama ca i-am zis Naom si pe el il cheama Naum, Catalin Naum.
MM: Naom. Ce frumos!
A-I M: Si m-a corectat. Eu asa intelesesem ca il cheama. Stiu ca eram in uniforma de liceu, mi se dusese un fir la ciorap si eram stresata ca toata lumea o sa vada ca mi s-a dus firul de la ciorap. In fine, m-a pus sa zic o poezie, i-am zis o poezie, dupa aia m-a pus sa cant…
MM: Ce poezie i-ai zis?
A-I M: Soldatul lui Zaharia Stancu, o poezie de baiat.
MM: Dar tu ai predilectie pentru chestia asta, oare de ce?
A-I M: Da’ ma, nu stiu… Am copilarit cu baietii. Am avut multi prieteni baieti.
MM: Unde ai copilarit? Unde ai stat?
A-I M: La tara, nu la oras, la tara. Si acolo de fapt nu prea eram baieti-fete, eram cam androgini cu totii, nu stiu cum, eram copii. Cel putin pana la adolescenta nu era o distinctie foarte clara, adica toti aveam aceleasi preocupari.
MM: Asa, si?
A-I M: M-a pus sa cant, i-am cantat o balada romaneasca pe care o stiam de la maica-mea - Ilincuta Sandrului, foarte frumoasa - si mi-a dat o tema: “ai un copil in brate si ii canti lui”. M-am facut ca tin un copil in brate si ii cantam copilului. Dupa aia a zis “copilul e bolnav”, eu continuam sa cant si dupa aia a strigat: “stop, ce ai in brate?”
M-am speriat si am zis: “fata mea”.
“Cum o cheama?”
“Ilinca”
Dar mi-a iesit pe gura instant. Dupa aia m-a intrebat:
“de ce vrei sa dai la teatru?”
 Si am zis: “dar nu vreau sa dau la teatru”.
“Si ce cauti aici?”
“M-a trimis doamna profesoara.”
S-a strambat si nu m-a mai bagat in seama. Ma chema si asistam la repetitii, repeta Romeo si Julieta, si la un moment dat cand s-a infuriat si a dat pe toata lumea afara m-a chemat si a zis: “cand ii dau pe toti afara, tu iesi pe usa si intra pe fereastra”. Si mi s-a parut ceva interesant in replica asta, si de fapt dupa aia a venit Revolutia, si dupa Revolutie tot nu voiam sa dau la teatru, nu aveam, nu mi se parea, nu stiam ca am talent; imi placea ce se intampla la Pod, dar nu mi se parea ca asta are vreo legatura cu ce se intampla in teatre, cu ce vazusem eu la teatru.
MM: Dar ce vazusei tu pana atunci?
A-I M: Mai, eu vazusem niste spectacole, ca mama ma ducea la teatru, dar imi placeau destul de putine.
MM: Pe cine ai vazut jucand?
A-I M: Am vazut la Teatrul Vasilescu un spectacol regizat de Tocilescu, Teatrul Vasilescu acum este teatrul de la Giurgiu, cand s-a infiintat judetul s-au mutat si ei acolo. Mama mergea des la teatrul asta. M-a dus si am vazut o comedie “Jumatatea mea e intreaga” se chema.
Acum, de curand, pentru ca mai am imagini din spectacol, mi-a explicat maica-mea ce era cu piesa aia. Era un text impus, cum se impuneau pe vremea aia, cu care Toca s-a jucat si in personaje care trebuiau sa fie niste copii inocenti el a distribuit ditamai actorii. A iesit, de fapt, un soi de parodie la textul prost in sine si spectacolul ca atare era valoros. Asta e prima mea amintire de la teatru: niste oameni mari in pantaloni scurti care fac pe copii mici si sar intr-un pat, sar in saltele. Mi se parea foarte haios si viu ce era acolo. Dupa aia am mai vazut si alte spectacole in care aveam senzatia de carton si oameni care spun vorbe.  Asa ca ma duceam doar la…ma tineam dupa niste actori.
MM: Ca de exemplu?
A-I M:Claudiu Bleont, de exemplu. Datorita lui am vazut Harap Alb, care mi-a placut enorm, am vazut Zbor deasupra unui cuib de cuci, tot la National care mi-a placut, juca si el Billy Bibbit.
MM: Dar juca si cine: Florin Piersic?
A-I M: Piersic, Costel Constantin, Olga Delia Mateescu. Multi erau.
MM: Bun. Si de la Naum ai taiat-o spre facultate?
A-I M: De la Naum n-am taiat-o spre facultate, ne-au trimis, cum ma trimisese profesoara la Pod, m-a trimis Domnul Naum - cu podarii toti - la auditie la Andrei Serban la National pentru Trilogia Antica. Dar eu treceam a 12-a. Si am dat auditie cu Priscilla Smith – actrita americanca, era prima americanca pe care o vedeam in viata mea si m-a impresionat.
MM: Te-a impresionat. Stiu mi-ai povestit. Am si vazut-o, am vazut-o si eu un post de-al lui Andrei.
A-I M: Toata vara am repetat la Trilogie.
alaturi de Victor Rebenciuc in Ivanov
MM: Ce iti amintesti cel mai pregnant, ce ti-a ramas in cap cel mai tare de la Trilogie ce era, ce a fost. Adica daca te-ar intreba cineva noaptea repede ce iti amintesti din Trilogie sau ce te-a marcat la trilogie, ce a fost?
A-I M: Intensitatea.
MM: Intensitatea.
A-I M: A noastra repetand, a spectacolului in sine.
MM: Mai gasesti in zilele astea cand repeti acum in 2011 … La un spectacol sau undeva?
A-I M: Da. Dar rar si nu pe timp lung. O mai gasesti in anumiti oameni.
MM: Bun. Si hai sa ne imaginam ca nu era Andrei Serban, nu era Naum. Cine ai fi fost tu acuma?
A-I M: Eu probabil ca acum as fi fost medic.  Asa credeam ca va fi viata mea cand eram in liceu in clasa a-11-a, dupa Revolutie si nu venise inca Trilogia, care sa nu imi mai dea de ales…
MM: Nu ti-a mai dat de ales? (Nu mai aveai nici o urma de indoiala)
A-I M: Nu. De fapt, nu mai aveam timp sa invat pentru medicina
MM: Si ai tai ce au zis cand ai facut schimbarea asta?
A-I M: Pai cand i-am zis maica-mii ca dau la teatru, a zis: “sunt prea batrana sa te astept pe tine sa dai de 20 de ori”. Si eu i-am zis: “mama, dau doar o data, pentru ca daca dau la medicina oricum nu intru… Daca pic la teatru nu mai incerc si macar am un an de zile sa invat, pentru ca acum e clar ca nu intru la medicina”. Aveam spectacole, aveam turnee cu Trilogia si eu eram in clasa a-12-a, am avut preaviz de exmatriculare din liceu. Era un liceu serios, cu pretentii.



MM: Asa. Cine erai tu Ioana  daca nu erai actrita…?
A-I M: Pai intr-a unspea eu ma gandeam asa: dau la medicina, fac facultatea, termin, imi iau specializare. Voiam chirurgie sau psihiatrie sau raman la medicina generala si ma intorc in satul unde am copilarit, la Baciu, ma marit, fac copii, o luna pe an de concediu plec singura peste tot in lume. Deci viata mea era destul de clara. Eu voiam sa fiu medic la tara. Acolo. Nu oriunde, la Baciu. Si varianta doi: dau la teatru, intru, ma fac actrita si mai departe nu mai stiam. A fost varianta doi. Deci daca nu era varianta doi, probabil ca era varianta unu.
MM: Bun. Te-ai maritat. Te-ai maritat la ce varsta?
A-I M: Nu stiu. M-am maritat la…acu cati ani? 2006 sau 2007. Nu stiu cand m-am maritat pentru ca eu sunt cu Tibi din 1995. Noi suntem impreuna din ’95.
MM: Ti-a schimbat chestia asta in teatru…faceai teatru cand te-ai casatorit cu Tibi de cat timp?
A-I M: De mai mult timp de cat eram cu el, deci din ’90, de cand cu Trilogia.
MM: Si s-a schimbat ceva?
A-I M: In teatru?
MM: Da. Dupa ce te-ai maritat?
A-I M: Nu. Absolut nimic.
MM: V-ati luat trei caini.
A-I M: Nu. Aia ii aveam dinainte. Eu am vrut animale, dar mama nu prea…Nu suporta parul, drept care acum, cand stau de vorba cu tine am doua pisici si un caine. Am avut si mai multi cand am stat la curte, dar nu se mai poate.
MM: Am inteles. Bun, si te-ai reapucat sa joci, dupa 2001 ai reinceput sa joci.
A-I M: Da, sa repet.
MM: Sa repeti si sa si joci. De jucat jucai. Si ai avut niste intalniri foarte tari dupa 2001.
A-I M: Da. M-am intalnit cu Kordonsky in primul rand. Si am fost foarte nauca la repetitiile de la Unchiul Vania, dar dupa aia m-a luat si in Casatoria, in Duniasa, rolul ala mic, dar care mi-a dat voie cumva sa stau mult mai linistita si sa vad cum lucra el cu personajele celelalte, mai lungi, mai dezvoltate. Am invatat mult atunci. Imediat dupa asta, dupa Casatoria, am simtit ca pot sa incep sa lucrez mai mult sau mai putin singura.
MM: Dar ce ai invatat mai exact?
A-I M: Nu stiu. Cumva cam tot ce stiam deja s-a clarificat si s-a pus intr-o ordine. Legat de stilistica unui spectacol am inceput sa inteleg.
MM: Dar un actor trebuie sa fie constient de stilistica unui spectacol?
A-I M: Poate nu, dar eu am avut nevoie de asta. Eu jucasem in spectacole care au avut mare succes, eu am avut mare succes, cu Nina Zarecinaia am luat premii, cu restul n-am luat premii, dar undeva acolo…
MM: Da chiar, ai luat vreun premiu individual in viata ta?
A-I M: Am luat doua, pentru Nina Zarecinaia am luat premiul Fundatiei Silvia Popovici si premiul pentru cea mai valoroasa prezenta tanara in Festivalul National de teatru.Cred ca premiera a iesit cand eram la inceputul anului trei.
  Ziceam de asta cu Casatoria, ca dupa Casatoria, dupa ce am vazut la repetitii, am simtit nevoia sa lucrez de una singura  mai mult sau mai putin si atunci s-a nimerit bine ca a venit Dorina Chiriac la mine, colega mea si prietena mea cu care insa nu jucasem nici in scoala, iar dupa aia fusesem amandoua in distributie la Fuga, dar n-am avut scena impreuna. A venit Dorina cu un text, regia Florin Piersic Jr. Noi am lucrat cu el, evident, dar am lucrat foarte mult una cu alta si am desfacut textul impreuna si a fost foarte interesant sa descopar ca ea, pe drumul ei, ajunsese cumva cam in acelasi punct in care ajunsesem eu pe drumul meu, in a citi un text. Era un text simplu, era comedie si chiar imi doream comedie si multi au spus ca ala a fost cel mai bun rol al meu: in “Totul despre Al”, la Green Hours.
MM: Dar e necesar pentru un actor sau pentru tine sa joace in alte spatii decat teatru.
A-I M: O, da. Eu zic ca da. Te imbogatesti fantastic. E ca si cand ai manca acelasi fel de mancare in fiecare zi, daca ramai in aceasi sala.
MM: Ti-a fost greu sa treci de la scena mare la…?
A-I M: Mie nu. Eu oricum am inceput sa fac teatru la Podu. Eu, in turnele cu Podu, am jucat pe strada, am jucat in parcuri, am jucat in scoli. E foarte frumos cand te inspira spatiul.
IT: Dar cum crezi tu ca trebuie sa fie un sistem sanatos, ca sa zic asa, de teatru?
A-I M: Habar n-am. Un sistem sanatos e un sistem care functioneaza, oricum cand zici sanatate, sanatatea e un echilibru instabil. E un echilibru pe care incerci sa-l tii sub control, dar nu inseamna ca totul e perfect, deci sanatatea e un echilibru fragil. Cam asa e si cu teatru. Sanatatea teatrului e un echilibru fragil.
MM: Dar ce nu e sanatos in ziua de azi, adica ce ti se pare tie ca nu e sanatos in ziua de azi?
A-I M: In teatru? Imi tot vin in minte lucruri si, de fapt, esential nu e nici unul, esential e cand uita oamenii care fac teatru de ce fac teatru. De ce s-au apucat.
MM:  Se obisnuieste sa dai vina pe sistem…
A-I M: Sistemul suntem tot noi. E adevarat ca e saracie in tara asta, e adevarat ca in mass-media si in tot ce ajunge agresiv la public sunt promovate niste valori in care eu cel putin nu cred.
MM: Dar crezi in puterea talentului ca in orice sistem ar functiona, daca talent este si interes atunci lucrurile ies oricum la suprafata?
A-I M: Pai da, eu cred ca si in sistemul nostru ies lucrurile la suprafata, numai ca pana la urma depinde ce alegere faci, ce iti doresti. Adica ce numesti a iesi la suprafata, ca poti sa numesti a iesi la suprafata sa te stie toata tara.
MM: Sa fi cunoscut
A-I M: Sau sa te stie un oras sau sa te stie publicul de teatru.
MM: Sau sa nu te stie nimeni, dar sa fii tu multumit.
A-I M: Mai e si varianta asta. Dar e greu, totusi, ca daca joci sa nu te stie chiar nimeni.
MM: Dar de ce face un actor teatru?
A-I M: Intreaba-l pe fiecare.
MM: De ce faci tu teatru? Ca nu ti-a placut, ai nimerit intamplator, te-ai indragosit de teatru datorita lui Andrei Serban.
A-I M: M-am indragostit de “viu”.
MM: Da’ in viata nu suntem vii?
A-I M: Pai nu, teatrul te ajuta sa ramai “mai viu” in viata, dupa parerea mea.

 P. S si pentru ca Ioana scrie poezie, si-o face foarte bine, am alesc una dintre ele pentru voi. Mai multe puteti citi si pe blogul ei personal


CINE ESTI?

confuz, străin de cele ştiute, te strecori
Travestit cu rochii albe de linişte
Sub voalurile cărora gâlgâie un hohot în surdină...
Râzi şi nici nu mai ştii că râzi.
Nici lacrimile nu ţi le recunoşti.
Dai vina pe ploaia de stele ce a izbucnit peste tine,
Pe stropii albi ai şampaniei deschise pentru tine,
Pe vârtejul caruselului ce te poartă.
Singur cu tine eşti... singur. Străin.
Ca să ai impresia că te cunoşti
Te costumezi şi te pudrezi
Şi, după o privire piezişă în oglindă,
Iar pleci la vânătoare de râsete
Dar ele nu-ţi ajung niciodată
Aşa că, în curând, fără să-ţi dai seama,
O să pleci la vânătoare de suflete.
Al meu s-a predat deja...

Oshawa sau nu

 Nu m-am apucat de oshawa... asta asa, ca sa nu credeti despre mine ca sunt un tip consecvent si care isi tine promisiunile . Nu, nu sunt. A...